vorbea în povestea din cartea furată? Armura pe care cavalerul… Oare cum se numea acesta? Bruno von Hirschberg? Armura pe care o comandase ca să câștige susținători pentru o nouă cruciadă? Din aurul obținut de alchimiști din mercur?

O parte din el era deplin convinsă de acest lucru și intrase în agitație. Evident că nu putea fi vorba decât despre această armură! Care în același timp dovedea că povestea era adevărată, o întâmplare ce avusese loc și, din păcate, fusese uitată. Însemna că piatra filosofală chiar exista!

Cealaltă partea a lui era sceptică și devenea tot mai sceptică pe măsură ce entuziasmul celeilalte părți creștea. Cu trecerea anilor se obișnuise să ia poveștile drept ficțiuni.

I se părea ireală această dovadă apărută brusc. Nu putea fi vorba decât despre o manevră rafinată de înșelătorie, față de care trebuia să fie suspicios.

În plus, nu știa dacă își mai amintea bine povestea. Ce prostie să arunce fotocopiile, care fuseseră făcute în această clădire, și care costaseră atât de mulți bani. Le-ar fi recitit și și-ar fi împrospătat amintirile.

Adalbert! Lui îi trimisese copiile ambelor texte! Erau ani de atunci, dar fratele lui nu era genul de om care să arunce ceva, chiar dacă era vorba despre niște hârtii.

Putea să îl întrebe.

Dar dacă se dovedea că legenda avea o bază! Că el, Hendrik, avusese dreptate, iar Adalbert nu avusese! Atunci super-deșteptul lui frate, Herr Doktor Busske, va trebui să-și ceară scuze. Acea zi va fi trecută cu roșu în calendar. Era sigur de asta.

Ba mai mult: se pare că era vorba despre o legendă necunoscută. Se prea poate ca oamenii care se ocupă acum de armură – arheologi, își imagină Hendrik – să nu fi auzit de ea.

Asta însemna că era posibil ca el, Hendrik Busske, să se afle pe urmele unei descoperiri cu adevărat importante? Una care chiar l-ar face celebru?

Dacă înclinația lui Adalbert de a strânge diverse lucruri nu se limita la domeniile lui de cercetare. Acest gând îl îmboldi pe Hendrik. Dacă Adalbert nu mai avea copiile pe care i le trimisese, nu ar mai avea nimic. Ceea ce ar fi tipic pentru el. Deviza lui ar fi putut fi „ratarea cu puțin tot eșec se numește”. Doar că în latină.

Hendrik se ridică și se duse la cel mai apropiat telefon. Suita avea cinci telefoane sau cel puțin atâtea apucase el să numere. Dar nu exista fax. Noul proprietar al hotelului îl desființase, considerându-l un anacronism în vremea internetului și a e-mailului.

Formă numărul din Geneva și lăsă să sună îndelung.

În cele din urmă răspunse cineva.

— Oui?

Era vocea arțăgoasă a unei femei bătrâne. Proprietăreasa la care fratele lui avea, cu siguranță, intenția să locuiască o veșnicie.

— Monsieur Busske, sʼil vous plaît, spuse Hendrik. Je suis le frère.

Sau se spunea son frère? Nu știa. O dată apelase la Google Translate pentru situații ca aceasta.

Femeia îi răspunse ceva ce pentru urechile lui Hendrik era doar un șuvoi de sunete nazalizate. Nu înțelese absolut nimic și se simți foarte prost.

Probabil îi spusese că Adalbert era la institut.

— Danke, răspunse el, apoi se corectă: Merci.

Așteptă cu receptorul în mână. Să îi fi spus că Adalbert era la duș și îi ceruse să aștepte?

Nu, femeia puse receptorul în furcă. Deci probabil că fusese vorba despre institut.

Hendrik formă numărul lui Adalbert de la CERN, dar firește că acolo nu îi răspunse nimeni. Poate că volumul soneriei telefonului fratelui său ruginise de mult pe poziția „Null”.

Închise și împături cu grijă ziarul. Bun… după seminar se va duce direct la Geneva. Și acolo va vedea el ce face. În orice caz, asta nu era o problemă ce putea fi lăsată baltă.

•

Hendrik abia aștepta să încheie seminarul. Era vreun participant iritat? Greu de spus, și chiar de ar fi fost așa, atâta pagubă.

Apoi achită imediat nota de plată, spre consternarea lui Zurbrügg, care apăru rapid și vru să afle dacă nu îi plăcuse suita.

Hendrik îl informă că suita era de vis.

— Doar că eu… hmm… am primit o veste care mă obligă să îmi modific planurile.

— Ah, da, zise nu prea convins proprietarul hotelului.

Hendrik își spuse că nu avea importanță. Miriam se neliniști când o sună să o pună la curent. Se părea că prietenii alchimiști ai lui Westenhoff se preumblau iar prin castel.

— Ei, dar ne-am obișnuit cu asta, nu? o întrebă Hendrik, care ardea de nerăbdare să plece.

— Da, dar duminica? Și nu este vorba despre unul sau doi, ca de obicei.

Ea tot nu îl putea suferi pe Westenhoff. Era suficient să audă numele lui și se neliniștea, mai ales când Hendrik era plecat.

De fapt, proprietarul castelului se arăta foarte rar. Uneori se întrebau dacă acesta mai trăia. Hendrik îi povesti cum se desfășurase seminarul, ca să îi abată gândurile, și acest lucru păru că o mai liniștește.

— Și când vii? vru ea să afle.

— Cred că mâine pe la prânz. O să plec devreme.

— Bine. Să conduci atent.

Așa spunea mereu.

Era el mai nerăbdător ori astăzi circulația în Zürich era infernală? Când intră pe A1 apăsă în sfârșit pe accelerație. Două ore mai târziu era la Lausanne, dar nu prea reuși să vadă lacul Geneva.

Pe Adalbert îl vizitase la Geneva o singură dată, când avea optsprezece ani și tocmai își luase permisul de conducere. Dar asta fusese de mult, așa că nu mai recunoștea drumul. Noroc cu sistemul de navigație al mașinii.

Când ajunse, era încă lumină. Clădirea părea neschimbată, doar arborii în spatele cărora se ascundea erau mai înalți. Niște conifere, probabil cedri. Nu își mai amintea dacă atunci când fusese aici ajungeau la coama acoperișului. Casa arăta ca o cutie uriașă, mult prea încăpătoare pentru o singură familie. La vremea respectivă fiica proprietarilor, proaspăt căsătorită, locuia împreună cu soțul ei la etaj. Fratele ei era plecat de mult timp, iar Adalbert închiriase fosta cameră a acestuia. Familia se mutase, după ce apăruse un