— Nu am știut că ai o fiică, zise ea încet. Un copil.

•

Anii au trecut. Uneori Hendrik era speriat de cât de repede se scurgeau. Poate pentru că nu se întâmpla nimic deosebit, cu excepția faptului că Pia creștea. Între timp intrase la gimnaziu, ajunsese la pubertate. Hendrik o suspecta că nu lua note grozave pentru că nu voia să iasă în evidență. Marile transformări păreau să se manifeste însă în cu totul altă parte. Banca Lehman-Brothers a dat faliment, generând o criză mondială și seminarele lui au devenit mai căutate. În SUA a fost ales primul președinte de culoare. Statul Haiti a fost devastat de un cutremur catastrofal. Platforma de foraj maritim Deepwater Horizon a suferit o avarie gravă și a poluat Golful Mexicului. Un vulcan islandez cu un nume imposibil de pronunțat a paralizat traficul aerian european. Primăvara Arabă a trezit speranțe ce nu s-au împlinit. La Fukushima a avut loc un grav accident nuclear, care a tulburat lumea mai mult decât pe japonezii înșiși, impresionată de numeroasele victime ale tsunamiului.

În Franconia încercarea celor care protejau natura de a conserva o porțiune de pădure neatinsă de secole a eșuat. Instanțele au tergiversat chestiunea ani buni, dar în cele din urmă au aprobat intervenția excavatoarelor și tăierile de arbori, pentru a începe construirea unui drum de acces la autostradă.

Lucrările au decurs conform planului, până când într-o zi de miercuri din luna iunie un excavator s-a blocat în ceva. Când a văzut despre ce era vorba, un șef a început să înjure: „Na, asta este prea de tot. S-a dus săptămâna asta!”

Acesta și-a scos telefonul mobil și a format un număr pe care nu îl mai formase niciodată.

— La o parte! le-a strigat muncitorilor care se adunaseră curioși. Nu atingeți nimic! Totul să rămână așa cum este acum!

•

În sfârșit după mulți ani, Hendrik organiză din nou un seminar la Zürich, tot la Grandevue, ca odinioară. De necrezut – totul arăta exact cum își amintea el. Cât trecuse de atunci? Doisprezece ani? Treisprezece? Cam așa ceva. Avea impresia că se închidea un cerc.

Bărbatul care l-a întâmpinat la recepție îl recunoscu. După câteva ezitări, și Hendrik își aminti de el, după „buza de iepure” operată. Era cel care odinioară îi prezentase sala pentru seminar, Michel Zurbrügg. Și acesta îmbătrânise, dar arăta bine. Numai că nu mai era angajat la hotel, ci proprietarul acestuia.

— Dumneavoastră mi-ați explicat atunci acea metodă, îi spuse entuziasmat Zurbrügg. Pe mine m-a ajutat cu adevărat. Cu ea am făcut avere pe Neue Markt. Firește că și norocul a avut rolul lui. De exemplu, am citit interviul dat de dumneavoastră în care ați avertizat cu privire la explozia balonului. A fost ca o găleată cu apă rece răsturnată în cap. Atunci m-am retras. Apoi mi s-a oferit posibilitatea de a cumpăra hotelul și mi-am zis: „acum ori niciodată”. Și iată-mă. Iar dumneavoastră ați revenit în sfârșit!

Hendrik se văzu obligat să zâmbească.

— Mă bucur pentru dumneavoastră.

Ca un făcut, se părea că toți cei care trecuseră prin seminarele lui aveau mai mult noroc la bursă decât el! Cea mai recentă investiție a lui fusese un eșec total. Se alesese cu o pierdere uriașă. Nici nu știuse cum să îi mărturisească lui Miriam. Ea îi spunea de ani buni să renunțe. Era evident că acțiunile nu erau de el.

Și avusese dreptate.

— Mi-am permis să vă ofer ceva special, zise Zurbrügg, și îi întinse cartela magnetică pentru cameră. Este suita, sus de tot.

— Oh, exclamă surprins Hendrik. Mă bucur foarte mult.

— Vă rog, este cel mai mic lucru pe care îl pot face. Practic, vă datorez tot ceea ce am.

Într-adevăr, suita era spațioasă. Prețul ei pe noapte era o sumă formată din patru cifre, indiferent dacă exprimată în franci elvețieni ori în euro. Era imensă, oferea o priveliște minunată asupra lacului Zürich, iar gândul că înaintea lui înnoptaseră aici o mulțime de celebrități și de oameni bogați îl fascina pe Hendrik. Păcat că de data aceasta nu își făcea apariția și o hoață de hoteluri.

Seminarul a decurs ireproșabil, atmosfera era plăcută, cina comună – un festin. Hendrik fu foarte mulțumit și se retrase singur în camera lui.

Duminică-dimineață ceru să i se aducă micul dejun în cameră, pentru a-l servi pe balconul cu vedere spre lac. Trebuia. Nu avea niciun chef să îi mai întâlnească pe participanții la seminar.

Pe măsuța rulantă cu care i se aduse micul dejun primise, fără să ceară, și un ziar.

Hendrik, care în mod normal nu citea niciodată ziarul dimineața, îl răsfoi superficial. Dar privirea îi rămase fixată pe o știre care îl zdruncină: lucrările de construcție la breteaua unei autostrăzi de la granița cu Republica Democrată Germană scoseseră la lumina zilei mormântul unui cavaler al ordinului teuton cu o armură din aur pur.

Hendrik lăsă ziarul jos și își ridică privirea. Se uită la terasa de pe acoperiș, pe care se afla, la scaunele negre împletite, la masa din metal. Cerul era de un albastru strălucitor. Un vânt ușor trecea printre vârfurile arborilor din jur. În fața lui se întindea lacul pe care alunecau ambarcațiuni cu vele, triunghiuri roșii și albe pe fundalul apei sclipitoare.

De jos se auzeau discuții, râsete, zgomot de veselă, târșâit de scaune pe o podea din dale de piatră. Hendrik se uită la masa aranjată, la coșul cu pâine, la farfuriile cu fructe de care nu se atinsese. La castronașele cu diverse gemuri. La platoul cu cârnați și șuncă. La resturile de gheață, la moderna cană-termos cu cafea, la firimiturile de pe farfuriile albe ca zăpada, cu margini aurite. Totul era real. Nu visa.

Ridică din nou ziarul și mai citi o dată știrea. Două coloane, douăzeci de rânduri, o fotografie ce reprezenta un șantier în pădure. Textul nu se modificase. Scria „o armură din aur”. Nu scria locul descoperirii și unde fusese dusă armura.

Parcă era tăiat în două. Era posibil ca această armură din aur să fie aceeași cu cea despre care se