Angela jocuri sexuale pe care Miriam nu i le accepta. Dar treptat trebui să recunoască faptul că și această modalitate de extaz își pierduse din farmec și într-o zi, în timp ce gâfâia și asuda alături de ea, se întrebă dacă nu cumva aventura trebuia să ia sfârșit.

Era un sfârșit de săptămână ploios de septembrie, toată noaptea stropii de apă loviseră ferestrele. Angela încă stătea în acea locuință minusculă. Își cumpărase câteva piese de mobilier și vopsise ramele ușilor în diferite culori, ceea ce înviora casa. Era interesant de urmărit ce drum alesese. Cu totul diferit de cel la care s-ar fi așteptat Hendrik. De bani nu îi păsa, dacă erau de ajuns. Acum își putea permite regulat ore de canto și de ceva timp chiar cânta într-o orchestră. Jazz. În seara aceasta îl luase cu ea la un concert, într-o cârciumioară cu scena nu mai mare decât o masă, în jurul căreia oamenii ședeau înghesuiți, cei mai mulți fiind fani entuziasmați. Și deși jazzul nu îi plăcea în mod deosebit, Hendrik se bucurase de atmosferă.

Cântatul o înfierbântase pe Angela, se excitase și după concert aproape că îl târâse după ea acasă. Se lipise de el torcând feminină și voluptuoasă, își pusese brațul alb peste pieptul lui și îl întrebă:

— Hendrik, spune-mi… pe tine ce te impulsionează? În afară de sex, vreau să spun.

El o privi. În lumina slabă a veiozei părul ei sclipea ca aurul pur.

— Adică?

— Păi, când faci exercițiile… Cum îi spui tu? Distilare? Când scoți la suprafață cele mai profunde, mai adevărate dorințe. Ceea ce regreți pe patul de moarte, ce nici măcar nu ai încercat…

— Distilare, da.

El nu făcuse niciodată acest exercițiu. Nu era același lucru din moment ce el îl inventase.

— La mine este muzica, clar. Ai văzut. A mă afla pe scenă, a cânta a fost prima imagine care mi-a trecut prin cap. Dar pe tine? Văd că te impulsionează ceva, dar nu știu ce.

— Hmm…

Hendrik încercă să găsească răspunsul corect, dar era obosit. Abia făcuseră sex și era epuizat, se simțea comod și cumva dator. Gândurile lui zburdau fără niciun țel, se împotriveau la orice încercare de ordonare, combinându-se între ele și cu bolboroseala mlaștinii din sufletul lui răscolit.

În cele din urmă spuse:

— Uneori cred că este vorba despre tatăl meu și de accidentul lui.

Uneori? De mult nu se mai gândise la asta. Îl surprinse că tocmai acum îi trecuse prin minte.

— Despre ce accident e vorba?

— Un mare ghinion. Aveam zece ani, deci tata trebuie să fi avut patruzeci și unu. Ori patruzeci și doi de ani.

— Înseamnă că s-a căsătorit târziu.

— Nu, eu eram un copil neplanificat. Fratele meu este cu opt ani mai mare decât mine.

Ea dădu din cap.

— Ah, da… iartă-mă, tocmai voiai să povestești despre accident.

— Da, accidentul. Tatăl meu lucra la asigurări. În ziua accidentului se afla în drum către stația de tramvai, după muncă. Un bărbat de optzeci și patru de ani a pierdut controlul asupra automobilului său și a intrat pe trotuar. L-a lovit în plin.

Angela se încruntă.

— Vai!

— S-a scris în ziar, au apărut fotografii și o vreme s-au purtat discuții dacă după o anumită vârstă șoferii trebuie să dea din nou examenul de conducere, pentru a-și păstra permisul. Tatăl meu a supraviețuit, dar nu s-a refăcut niciodată. A făcut nenumărate operații, mergea în cârje, lua sute de pastile pe zi, avea probleme digestive, dureri de cap, palpitații și multe altele, iar trei ani mai târziu a decedat.

Îl văzu în fața ochilor gârbovit și respirând greu la masa din bucătărie, cu o mână pe cârjă, cu cealaltă pe tăblia mesei, ca să se sprijine. Totdeauna avusese conștiința încărcată de faptul că altul se simte bine, iar el nu.

— Cel mai rău de suportat a fost tristețea. Accidentul l-a distrus sufletește. „Voiam să fac atât de multe, dacă aș fi avut timp”, îmi spunea deseori.

I se părea că îi aude vocea din ce în ce mai subțire. „Când aș fi fost la pensie. Când mi-aș fi făcut doar datoria. Totul se rezumă la palavre, Hendrik. Uită-te la mine. Ține minte cum arată cineva care și-a irosit viața. Eu nu am trăit cu adevărat. Să nu faci aceeași greșeală, Hendrik. Nu săvârși aceeași greșeală”.

— Dar de fapt cum să faci să trăiești cu adevărat? puse Hendrik punctul pe i. Cred că aceasta este chestiunea care mă animă în fond pe mine.

Era bizar că din nou se gândise în acest context la acea carte pe care o furase. Poate pentru că fără acea carte, fără impulsul pe care i-l dăduse, ar fi mers pe aceeași cale ca tatăl său, doar că nu la o firmă de asigurări, ci la una de investiții. Oricum, din alchimie înțelegea tot mai puțin, pe măsură ce se adâncea în studiul vechilor scrieri, împreună cu Westenhoff. Studiu pe care de altfel îl neglija din ce în ce mai des. Treceau deseori și cinci, șase săptămâni până când proprietarul castelului îl suna pentru a stabili o nouă întâlnire.

Angela îl mângâie pe piept, dar nu spuse nimic. După o perioadă de tăcere, lui Hendrik i se păru că deveniseră prea apropiați și se ridică brusc.

— Cred că este timpul să mă întorc la hotel.

Se făcuse și târziu. A doua zi, în avion, trebuia să doarmă.

Pe când își strângea lucrurile și se îmbrăca, din buzunar îi căzu un bilet. Angela îl ridică înaintea lui.

 

Nu uita de urs. Pia.

 

Hendrik râse și îi luă biletul din mână.

— Fiică-mea! Ciudățenia ei. De când este la școală, scrie bilețele magice. Ea așa le spune. Nu îmi dau seama cum mi le strecoară prin buzunare, dar dau peste ele la momentul cel mai potrivit. Vârî hârtiuța înapoi în buzunar și adăugă: I-am promis că îi aduc un ursuleț din pluș. Trebuie să îl cumpăr mâine-dimineață.

Poate că de data aceasta momentul nu fusese tocmai potrivit. Angela nu luă lucrurile atât de ușor, după cum citi în privirea ei; întâmplarea