Și nimeni nu voia să afle mai multe.

Pia creștea și devenise un copil plin de viață și totodată visător. Își dorise un câine, îl primise după un timp și de atunci făcea aproape zilnic nebunii cu el prin imensa grădină. Când se întorcea din aceste expediții, spunea povești minunate: că șoriceii ar fi omuleți în pardesie din blană, care aveau întotdeauna îngrozitor de multă treabă, că într-o încăpere din castel ar fi întinsă într-un pat o imensă insectă neagră, și ar fi hrănită de Westenhoff cu terci. Că lalelele din straturile care înconjurau castelul șopteau ceva într-o limbă pe care ea nu o înțelegea. Și multe altele, cât să se poată scrie o carte. Câteodată Hendrik se gândise să pună poveștile pe hârtie, dar încă nu apucase să o facă.

Miriam îl rugă pe Hendrik să o ajute să își deschidă un blog în care publica articole despre cultivarea plantelor carnivore, hobby-ul ei. Și își făcuse prieteni în lumea întreagă. După cum constatase Hendrik, ajunsese un fel de expertă în acest domeniu. Trimitea mereu semințe ori primea, și o dată o vizită și un profesor, pentru a discuta cu ea.

Acest hobby o costase pe Miriam și o prietenie care începuse foarte promițător, cu o femeie care lui Hendrik i se prezentase cu numele de Viviane (Miriam îi spusese mai târziu că acesta nu era numele ei adevărat) și care părea să cunoască pe toată lumea din zonă. Purta veșminte din materiale ușoare, în culori pastelate, se ocupa cu efectele vindecătoare ale cristalelor, oferea consiliere feng-shui și susținea avantajele hrănirii vegane, o temă față de care Miriam era prea deschisă, după cum credea Hendrik. Dar când a văzut-o pe Miriam hrănindu-și plantele carnivore cu muște vii a făcut un mare scandal și de atunci nu a mai fost văzută.

Robert, fratele lui Miriam, un bărbat bărbos, simpatic, cu tendințe de îngrășare, se mutase pentru câteva luni la ei, după ce prietena lui îl alungase din casă, cu toate că aveau un copil împreună. Se lamenta la sora lui, ținea ocupat telefonul cu discuții ore în șir și își pierdu slujba. Era contabil, dar avea o fobie pentru cifre. Și-a găsit apoi altă slujbă la o firmă de mașini de polizat și șlefuit – Perfekta GmbH – unde a făcut cunoștință cu o văduvă care avea un copil mic și s-a căsătorit cu aceasta.

După ce Pia învăță să înoate, Hendrik (care era nemulțumit de faptul că pentru asta trebuia să ceară aprobarea lui Westenhoff) construi o piscină. Pia începu după aceea să aducă acasă colegi de școală, iar vara piscina deveni pur și simplu atracția casei.

Ea rămăsese pentru el micuța care accepta să urce în roata cea mare, dar numai dacă o ținea bine. Până într-o zi însă, când i-a spus serioasă că nu mai era nevoie să o țină, pentru că era mare.

Așa trece totul, își spusese Hendrik și gândul îi zbură la momentul când se născuse copilul și la fericirea de atunci.

Ori doar amintirea era cea care transfigura totul?

Uneori, când tăcut și obosit stătea între Miriam și vorbărețele ei prietene, cu privirea ațintită asupra splendidei grădini înflorite și asupra copiilor mai mult ori mai puțin veseli, își spunea că avea totuși tot ce îi trebuia pentru a fi fericit. Sau nu? Ar fi trebuit doar să guste momentul, clipa în care ședea într-un fotoliu comod, cu pernă moale, cu o prăjitură apetisantă pe farfuria dinaintea lui și cu o cafea aromată în ceașcă, cu o femeie frumoasă alături. Toți erau sănătoși, ceea ce reprezenta o bucurie. Nu aveau nici probleme cu banii, doar de nu ar mai încerca să își forțeze norocul la bursă. Lucrurile mergeau bine, realizase multe, putea într-adevăr să fie cu adevărat mulțumit.

Și se străduia. Își dădea silința. Acest acum și aici, momentul acesta, care venea și pleca. Evident, asta era! Totul devine trecut. Și atunci ce sens mai are să îl ai?

Cu Miriam nu putea discuta despre asemenea trăiri. Ea părea că nu înțelegea niciodată despre ce era vorba și îi spunea doar atât:

— De ce vrei să ai succes dacă nu te poți bucura de el?

Pe undeva, ea avea dreptate, cel puțin teoretic, doar că… El încerca, așa cum spunea, dar pur și simplu nu putea. Nu se putea declara mulțumit de prezent.

Miriam îl convinsese să facă donații în localitate. Finanță deplasarea corului bisericii din Burlingen la o întâlnire a corurilor, donă școlii elementare un computer nou și renovă sala de mese a căminului pentru bătrâni al localității vecine. Da, se simțise bine, adevărat. Și își făcuse și un renume bun, pe deasupra. Multe cuvinte de recunoștință, pentru bani puțini.

Dar, cu timpul, nici asta nu îl mai satisfăcea. Ceea ce făceai, dădeai și donai se uita rapid. După o vreme devenise doar o simplă adresă la care, în virtutea inerției, apelau asociațiile în căutare de ajutoare.

Într-o iarnă cedase o conductă de apă în bucătărie. Până când să bage de seamă, cutiile lăsate acolo de la mutare se udaseră. Hendrik constată pagubele, pescui cu atenție una după alta hârtiile ude și dădu peste copia cărții furate, pe care o căutase odată. Multe pagini nu mai puteau fi citite. Hendrik ezită, într-un fel această carte îi marcase drumul, fusese declanșatorul vieții lui de acum. Dar nu avea rost să o usuce, paginile i se descompuneau între degete. Așa că o aruncă. Își atinsese scopul.

Cu timpul se rezolvase și problema cu infidelitatea. Trecuse mai mult de un an de când nu se mai culcase cu nicio participantă la seminare și nu regreta. Acum era printre primii care se ridicau de la masă, ca să se ducă la culcare.

Doar aventura cu Angela Hierlitsch nu o încheiase. De două, trei ori pe an ținea un seminar la Viena și de fiecare dată își petrecea noaptea la ea. Aceasta nu pretindea mai mult de la el.

•

Mult timp Hendrik savurase cu