Hendrik încetase de mult să se mai gândească la soluții, ci doar asculta. Îi examina ochii vii verzi-turcoaz și buzele pline. De fapt, ea nu era genul lui de femeie. Îi plăceau mai degrabă femeile suple. Și era și cam tânără. Totuși se produse acea scânteie care îl făcea să uite de orice.

— Slujba mea este oarecum OK, zise ea. Și în sfârșit am o locuință, cea dinainte era mult prea scumpă. Cea de acum este mică, dar mă costă puțin. În Viena mai ieftin nu se poate, cred eu. Își mușcă buzele și continuă: Și nici nu este foarte departe de aici.

Era o invitație clară să o însoțească. Imobilul în care locuia, la mansardă, se afla pe o străduță laterală liniștită, pavată cu piatră. Se auzea cineva clămpănind melancolic la un pian. Era o noapte caldă.

În fața ușii ea se opri:

— Eu vreau să mergi la mine sus, dar trebuie să te avertizez. Sunt grasă și respingătoare, nu mă pricep la sex și probabil că va fi groaznic.

— Uau, sună irezistibil! exclamă Hendrik.

Era plinuță, dar nu respingătoare și îl făcu pe Hendrik să se gândească la junele ce împodobeau bisericile baroce. Patul scârțâia foarte tare. Dar ea avea o carne moale și era plină de devotament, se excită foarte tare și, lipindu-se de el tremurând și gemând, îi mărturisi în șoaptă că fusese prima dată când ajunsese la punctul culminant cu un bărbat.

— Am crezut că femeile care povestesc asta spun de fapt minciuni, îi șopti ea la ureche, scăldată în lacrimi. Credeam că nu se poate.

Hendrik o strânse cu putere, impresionat. Pentru el fusese… OK. Dar vorbele ei îl mișcaseră.

•

Plecă la ora cinci dimineața. Nu o trezi și rătăci prin Viena încă crepusculară, până la hotel, unde își făcu bagajul și achită nota de plată. În avion dormi până la Frankfurt.

Acasă, destul de deprimat, se pregătea să îi povestească lui Miriam cum decursese seminarul, când sună telefonul. Miriam îi întinse receptorul:

— Este o femeie, Hierlitsch.

Hendrik simți un gol în stomac. Oh, nu! O hărțuitoare! Trebuia să i se întâmple și asta la un moment dat.

— Busske, se prezentă el, pregătit de ce era mai rău: lacrimi, reproșuri, ceartă, tragedie.

— Eu sunt. Vocea femeii abia se auzea. Nu te speria. Te-am sunat doar pentru că azi-dimineață eram complet… mda… Nu trebuie să spui nimic. Cred că era soția ta, nu?

— Da, spuse sec Hendrik.

De unde avea numărul lui privat de telefon? Ah, da, îi dăduse înainte de cină cartea sa de vizită. Din portofel, ceea ce însemna că pe verso avea și acest număr.

— Voiam să îți spun că nu aștept nimic de la tine, nu pretind nimic ori cum s-o fi chemând asta. Voiam doar să îți spun că ești binevenit oricând. Pur și simplu vreau să învăț mai mult. În orice privință. Dacă înțelegi.

— Da, înțeleg, răspunse Hendrik.

— Asta era. Îmi pare rău că azi-dimineață nu am fost suficient de trează, altfel ți-aș fi spus atunci. Deci… oricând. Nu trebuie decât să mă suni. Găsești numărul meu în cartea de telefon.

— Totul este clar. Hendrik își drese glasul și adăugă: Așa vom face. Mulțumesc pentru confirmare.

Puse receptorul în furcă, o privi pe Miriam și bănui în ochii ei o scânteie de neîncredere.

— O femeie de la catering, cu o problemă de decontare. În Austria au niște metode ciudate în privința servirii cafelei.

Scânteia de neîncredere dispăru.

— Viena nu mi-a plăcut în mod deosebit, continuă Hendrik decis. Chiar nu țin să mai fac seminare acolo.

— Oh! exclamă Miriam și clătină din cap. Nu se poate. Lista de așteptare este cât brațul meu de lungă.

•

Anii s-au scurs, cererea mare de la început a mai scăzut, totuși afacerea cu seminarele era solidă. Inspirat de discuția cu Angela, Hendrik a scris o carte. Scăpați de datorii – poftiți la bogăție! A avut cronici proaste, dar s-a vândut ca pâinea caldă și i-a adus lui Hendrik o rubrică proprie într-o revistă economică.

Încă se mai bucura de cazările în hoteluri de lux și de Jaguarul al cărui proprietar devenise între timp. Acum își dorea un Rolls-Royce, ultimul simbol pe patru roți al statutului social, dar fusese nevoit să constate că nu și-l putea permite. Investițiile proprii la bursă mergeau prost, ba cu unele acțiuni înregistrase și pierderi. Partea neplăcută a cazărilor la hotelurile de lux era faptul că din când în când vedea acolo oameni cu adevărat bogați și aceste întâlniri îi induceau sentimentul că el nu va reuși niciodată „cu adevărat”, oricât s-ar strădui și oricâte riscuri și-ar asuma.

În acele momente îi reveneau în minte afirmațiile lui Westenhoff despre lume, care nu ar fi reală, ci doar o umbră a adevăratei lumi. Se gândea deseori la asta, deși după acea seară Westenhoff nu mai revenise la acel subiect.

În afara acelor întâlniri, aproape că nu îl vedea pe proprietarul castelului. Remarcase însă că uneori acesta era vizitat de persoane extrem de ciudate. Când l-a întrebat despre acestea, Westenhoff i-a spus să nu își facă nicio grijă, pentru că erau vechi cunoștințe, majoritatea alchimiști ca și el. Hendrik schimba rapid subiectul discuției, îngrijorat că lui Westenhoff îi putea trece prin minte să îi invite și pe aceștia la întâlnirile lor.

Oricum comunitatea alchimiștilor nu părea atât de restrânsă încât proprietarul castelului să ducă lipsă de parteneri de discuție. Ceea ce făcea și mai enigmatic târgul pe care îl făcuse cu Hendrik.

În localitate, Miriam se împrietenise cu câteva mame cu copii de vârsta Piei și uneori, când Hendrik venea acasă de la vreun seminar, dădea peste un grup de femei vesele, la o cafea și o prăjitură. Atunci îl cuprindea teama că cineva ar putea să își dea drumul la gură și se va afla că, de fapt, castelul nu îi aparținea. O teamă neîntemeiată, pentru că Miriam știa să păstreze aparențele. Le povestise tuturor că fuseseră atrași aici de casă și de grădina uriașă, iar castelul venise, vrând nevrând, la pachet. Acesta era doar un loc