de ce. Și mai ales reacționau neobișnuit la exercițiile lui. Exercițiul cu „distilarea”, de exemplu, care urmărea să le clarifice adevăratele scopuri. La un moment dat, Hendrik îi punea pe participanți să se imagineze pe patul de moarte, în fața morții, privindu-și retrospectiv viața, dând socoteală pentru ce făcuseră bine și ce făcuseră rău, și pentru tot ce regretau că nu făcuseră, că nu cutezaseră să facă, pentru ceea ce nici nu încercaseră să facă. Acestea, ca și gândul din urmă, erau adevăratele, cele mai importante țeluri din viață.

Acest exercițiu îi mișcase de fiecare dată pe participanți până la lacrimi și îi zguduise atât de mult, încât aveau nevoie să facă o pauză după el. Totuși, acești oameni nu păreau deloc emoționați, ca și cum lor, tuturor, imaginea morții le era cât se poate de familiară.

Neobișnuit. Bizar. Și totodată incitant, pentru că Hendrik trebui să lupte, prima dată după mult timp, ca seminarul să aibă succes.

Și din punct de vedere organizatoric, în bătrânul oraș imperial lucrurile au decurs altfel. Pe durata întregului seminar, în partea din spate a sălii, alături de masa cu recipientele cu cafea stătea cineva din personalul hotelului, o femeie voinică, coafată angelic, și de fiecare dată când cineva golea ceașca îi aducea cafea proaspătă. În pauze, femeia umplea farfuriile de pe toate mesele cu prăjituri, aducea altă veselă și schimba cănile cu lapte.

Hendrik considera această practică bizară și fu iritat. Dar auzise că austriecii aveau alte tabieturi legate de cafea decât nemții, de aceea preferă să nu se amestece. Oricum cafeaua era mai bună.

La cina comună de sâmbătă seara, discuțiile au avut, în mod surprinzător, ca temă nu banii, bogăția și bursa, ci subiecte de istorie și de filosofia vieții. Un astronom amator vorbi captivant despre problemele cosmologiei legate de materia întunecată, iar un altul, medic, relată foarte la obiect cum se stabilea paternitatea, înainte de apariția testelor genetice, prin compararea grupelor sanguine. Iar un al treilea, proprietar al unui atelier de instalații electrice, prezentă anecdotic cum oamenii ajung să moară folosind curentul electric în mod original.

Întâlnirea se încheie mai devreme decât în mod normal, mulți dintre participanți fiind din Viena și ducându-se acasă. Și astfel, seara, Hendrik, singur în patul hotelului, avu senzația că îmbătrânește.

A doua zi se desfășură totuși bine. Poate datorită activităților mai prozaice, orientate spre practică, lucru ce se dovedi inspirat. Cel puțin la final toată lumea s-a declarat mulțumită, unii spunând că vor recomanda și altora seminarul.

În timp ce participanții își strângeau lucrurile și sala se golea, Hendrik se duse la femeia cu cafeaua, pentru a-i mulțumi pentru servicii.

— Nu v-am deranjat prea tare, nu? întrebă femeia, care de aproape arăta mai tânără, poate puțin peste douăzeci de ani.

— Ca să fiu cinstit, la început m-a iritat puțin prezența dumneavoastră, recunoscu Hendrik. Nu știam că așa se obișnuiește aici.

Ea plecă privirea în podea, apoi ridică ochii jumătate rușinată, jumătate zâmbind ștrengărește.

— Nu se obișnuiește. Am făcut-o pentru că voiam să aflu ce le spuneți oamenilor. Pentru că un asemenea seminar nu mi l-aș permite în toată viața mea. Și am mai multă nevoie de el decât cei mai mulți dintre cei care au fost aici.

Hendrik râse:

— Chiar așa?

Ea ridică din umeri.

— Visuri mari, slujbe amărâte, datorii cât cuprinde. Ce credeați dumneavoastră?

— Și? V-a fost de folos?

Femeia ridică din umeri, pieptul ei voluminos vălurindu-se.

— Hm… da… Acum știu cum ar trebui să investesc, dacă aș avea bani. Din păcate, contul meu bancar este pe minus.

Hendrik, încă setat pe modul „seminar”, mirosi imediat un grup-țintă neexploatat până atunci. Și în același timp descoperi un subiect pentru cartea cu care Windauer îl pisa la fiecare discuție telefonică. Cu atâta insistență, încât chiar se gândea să o scrie.

Dacă scotea o carte, oamenii care nu își puteau permite seminarele lui aveau acces…

Îndrăzneala ei era fermecătoare.

— Spuneți-mi, nu ați vrea ca în seara aceasta… să luăm masa împreună și să îmi spuneți mai multe despre situația dumneavoastră? Poate vă dau câteva sfaturi. Desigur, sunteți invitata mea.

Ea făcu ochii mari:

— Dar nu aveți avion astăzi?

— Plec mâine.

— Da, atunci… Super!

Femeia radia. Știa un local plăcut, la care ar ajunge pe jos. Nu era prea zgomotos, așa că ar putea discuta. Astfel Hendrik savură un șnițel vienez autentic, în timp ce Angela Hierlitsch își depăna, uimitor de deschisă, viața.

Crescuse într-un sat din Alpi și la paisprezece ani avusese o relație cu un preot. Foarte emoționant și dramatic.

— Sinceră să fiu, nu știu cine pe cine a abuzat, spuse ea.

Femeia comandase un rasol de vită cu sos de hrean și mere și avea acum în față o porție generoasă.

Cu puțin înainte de a sărbători împlinirea a optsprezece ani, totul explodase și preotul încercase să se sinucidă. Scandal, circ, poliție. Apoi ea fugise la Viena, în anonimatul marelui oraș. Nu mai păstrase legătura cu părinții, se descurcase cu slujbe plătite mizerabil și încercase să trăiască din munca ei. Visase să devină cântăreață de jazz, dar nu își imagina cum ar fi putut face asta. Lua când și când lecții de canto, când își permitea, ceea ce nu se întâmpla des.

— Oricum, în urmă cu câteva săptămâni mi-am făcut bucăți cardul de credit și l-am aruncat. Cumpărăturile necontrolate, izvorâte din frustrare, pot crea dependență. După aceea ești și mai frustrat, pentru că îți cumperi ceva de care nu ai nevoie. Economisirea – așa cum spuneați dumneavoastră. Chestia cu bugetul este o idee bună. O voi încerca.

La început, Hendrik se gândi ce sfat să îi dea. Seminarul lui nu putea ajuta prea mult pe cineva ca ea, avea dreptate. Firește, trebuia să scape de datorii, dobânzile mari pentru descoperirile de cont erau adevărate hemoragii. Avea nevoie și de o slujbă mai bine plătită, dar pentru asta trebuia să urmeze cursuri de calificare. Și cum o putea face într-o situație atât de strâmtorată? Pentru asta nu exista o rețetă universală.

Când au ajuns la desert – ștrudel vienez de mere cu vanilie –