— N-aveam cum să rătăcim, ne-a răspuns el fără să întoarcă capul. De la Budge Sahib[1] nu mai e un alt drum.

Dar cuvintele lui nu ne-au liniștit. Niciunul din noi nu recunoștea împrejurimile, deși ne-am dat seama că șoferul are dreptate. Făcusem de cel puțin treizeci de ori drumul acesta și știam bine că nu mai este un altul care să iasă în șosea. Priveam năuci în toate părțile și parcă ne înfiorau singurătatea, arborii aceștia necunoscuți din jurul nostru, care-și uneau tot mai mult ramurile pe deasupra noastră, ca și cum ar fi vrut să ne cuprindă și să ne strivească.

— Mînă mai repede! strigă din nou Van Manen cu oarecare nervozitate.

Farurile și-au intensificat lumina și noi toți ne-am aplecat înainte, încercînd să pătrundem cu privirile cît mai departe, să ghicim apropierea șoselei. Dar nu zăream decît același drum necunoscut, care se întindea la nesfîrșit cît puteam vedea cu ochii.

— Mai bine să ne întoarcem! exclamă brusc Bogdanof. Mergem de o jumătate de ceas și ar fi trebuit să ajungem în șosea după cinci, șase minute.

— Înapoi! strigă Van Manen încruntat.

Șoferul alese un loc unde putea întoarce mașina și ascultă ordinul fără să spună o vorbă.

— S-a îmbătat, murmură Van Manen.

Dar deși vorbise încet și vorbise englezește, șoferul l-a auzit, căci i-a răspuns pe loc, cuviincios, în hindustani:

— N-am atins spirt în viața mea, director Sahib!

Bogdanof devenea din ce în ce mai nerăbdător, răscolind întunericul cu privirile, făcîndu-și cruce.

— Nu înțeleg ce s-a putut întîmpla, se minuna el. Dacă am fi luat-o în sens invers, ar fi trebuit să ne înfundăm după cîteva sute de metri în pădure sau să intrăm în eleșteu.

— Vom vedea îndată ce s-a întîmplat, mormări Van Manen.

Încercai să-mi dau seama, după arbori, cam cît mai aveam de mers pînă la locul unde observasem pentru întîia oară, precis, că ne aflăm pe un drum greșit, dar nu izbuteam să identific nici un amănunt. Voii să-mi mărturisesc mirarea mea tovarășilor, cînd am auzit cu toții un țipăt înfiorător de femeie, foarte aproape de noi. Șoferul a oprit brusc, înspăimîntat. Ne-am strîns unul în altul, amuțiți.

— Ce-a fost asta?! întrebai, în cele din urmă.

— Parcă ar fi fost înjunghiată o femeie, spuse Van Manen, pălind.

Dar nu cutezam să ne coborîm din mașină, să încercăm ceva. Nu-mi dau seama cît timp am rămas așa, suspendați de groază. Nu auzeam decît zgomotul motorului și parcă numai el ne asigura că lucrurile se petrec aievea.

Deodată, la cîțiva zeci de metri în fața noastră, izbucni din nou același țipăt de femeie, urmat de o sfîșietoare chemare în ajutor:

— Ma’lum gelum! Banchao! Rokkhe koro![2]

Înțelegeam destul de bine bengaleza ca să-mi dau seama de sensul cuvintelor. Am sărit toți din mașină, afară de șofer și, deși nu zăream nimic în direcția de unde veniseră strigătele, ne-am îndreptat alergînd într-acolo. În timp ce alergam, țipetele s-au mai auzit, sugrumate, de cîteva ori și parcă am mai distins cîteva cuvinte: „Babago! Babago!” (Tată! Tată!)

Dar alergaserăm zadarnic. Nu zăream nicăieri nici o ființă omenească, nici o urmă de luptă. Van Manen, mai gras, răsufla greu în urma noastră. Bogdanof rămăsese cu fălcile încleștate, privind fix, încruntat, întunericul. Am început să cercetăm împrejurimile. Arborii ne-au cuprins deodată în umbra lor compactă, în care nu mai distingeam nimic. Lumina de lună se strecura anevoie pînă aici, doar dacă tresărea în cîteva liane, spre vîrfuri. Părîndu-i-se că ceva se mișcă înaintea noastră, Van Manen se opri și începu să strige:

— Bepar ta?! (Ce s-a întîmplat?!)

Am ascultat cu toții ținîndu-ne răsuflarea. De nicăieri, nici un răspuns. Pădurea părea împietrită. Și parcă nici covorul de frunze moarte pe care călcam nu tresărea sub picioarele noastre. Mergeam ca pe pîslă.

— Bepar ki?! mai strigă o dată Van Manen.

Apoi ne-am continuat cercetarea, temîndu-ne totuși să ne depărtăm prea mult de șosea.

Nu știu cît a durat furișarea aceasta pe sub arbori, pregătiți să întîlnim, în orice clipă, un spectacol groaznic. Mă simțeam obosit, gîndurile mi se rătăceau; aveam necontenit senzația că visez și că nu mă pot trezi din vis.

— Să ne întoarcem, spuse Bogdanof ducîndu-și mîna la frunte, încep să cred că am avut cu toții halucinații.

I-aș fi putut răspunde că anevoie ar putea auzi patru oameni același țipăt înfiorător și aceleași cuvinte, exact aceleași cuvinte, dacă am fi fost cu toții pradă unei halucinații. Dar simțeam că el are dreptate și ne-am întors în șosea.

— Mult am mai umblat prin pădure! spusei eu nezărind mașina. Încotro trebuie să mergem acum?!

Ceilalți doi m-au privit cu oarecare nedumerire.

— În orice parte am fi luat-o, vorbi Van Manen tulburat, mașina trebuie să fie destul de aproape. Ia strigă-l pe dobitocul ăla!

Am început să strig, cu toate puterile, înfiorîndu-mă și pe mine huietul acela prelung în singurătatea nopții. Am așteptat, apoi, în mijlocul șoselei, privind mirați în toate părțile.

— O fi pornit să ne caute, spusei eu văzînd că nu răspunde.

— Dar unde e mașina? întrebă Bogdanof, anevoie descleștîndu-și fălcile. Doar nu ne-o fi lăsat aici, în mijlocul junglei?!

— Nu putea pleca, ne liniști repede Van Manen. Am fi auzit motorul, căci nu ne-am depărtat prea mult de șosea. A adormit în mașină, asta trebuie să fie…

Am pornit în direcția unde știam că lăsasem mașina. Luna ne bătea acum din plin, căci drumul se deschidea tot mai larg.

— Fără îndoială că a plecat! șopti din nou Bogdanof. Ar merita să fie împușcat.

Van Manen nu se putea îndupleca să creadă una ca asta. Își ștergea cu batista, necontenit, fruntea și obrajii.

— Trebuie, în orice caz, să facem ceva, spuse el foarte încet.

— Să ne întoarcem pe jos la Budge, hotărî Bogdanof. Tot o să ajungem pînă dimineața.

În acea clipă ni s-a părut că zărim, nu prea departe înaintea noastră, pe partea dreaptă a drumului,