— Hermione, nu pot. Ştii că nu sunt bun de nimic la  Occlumanţie, nu am înţeles niciodată cum se face.

— Nu ai încercat niciodată cum trebuie! spuse ea cu patimă.  Harry, nu înţeleg - ţie chiar îţi place să ai legătura sau relaţia  sau ce o fi...

încremeni văzând privirea pe care i-o aruncă Harry în timp ce se ridica.

— Dacă îmi place? Spuse el încet. Ţie ţi-ar plăcea?

— Eu… nu… iartă -mă, Harry, n-am vrut să spun

— O detest, detest faptul că poate intra în mintea mea, că  trebuie să-l văd atunci când este cel mai periculos. Dar mă voi  folosi de acest fapt.

— Dumbledore…

— Lasă-l pe Dumbledore. Este alegerea mea şi doar a mea.  Vreau să ştiu de ce îl caută pe Gregorovitch.

— Pe cine?

— Este un creator de baghete din străinătate, spuse Harry. El i-a făcut bagheta lui Krum, şi Krum crede că este strălucit.

— Dar parcă ziceai, spuse Ron, că l-a închis undeva pe Olivander. Dacă are deja un creator de baghete, de ce mai are nevoie de încă unul?

— Poate că este de acord cu Krum, poate că socoteşte că  Olivander este mai bun… sau poate crede că Gregorovitch va  putea să-i explice ce a făcut bagheta mea, când m-a urmărit,  pentru că Olivander nu a ştiut.

Harry se uită în oglinda prăfuită şi ciobită şi îi văzu pe Ron şi pe Hermione schimbând priviri sceptice în spatele lui.

— Harry, tu tot vorbeşti de ce a făcut bagheta ta, spuse Hermione, dar tu ai fost cel care a făcut-o! De ce eşti atât de hotărât să nu îţi asumi responsabilitatea puterilor tale?

— Pentru că ştiu că nu am fost eu! Şi o ştie şi Cap-de Mort,  Hermione! Amândoi ştim ce s-a întâmplat cu adevărat.

Se uitară urât unul la celălalt: Harry ştia că nu o convinsese pe Hermione şi că aceasta aduna contraargumente, împotriva  teoriei lui despre baghetă şi despre faptul că accepta să  privească prin ochii lui Cap-de-Mort. Spre uşurarea lui,  interveni Ron.

— Las-o baltă, o sfătui el. Depinde de el. Şi dacă tot mergem  mâine la Minister, nu credeţi că ar trebui să repetăm planul? Fără prea multă tragere de inimă, după părerea celor doi,  Hermione lăsă chestiunea baltă, dar Harry era destul de sigur că avea să atace din nou cu prima ocazie. Între timp, se întoarseră la bucătăria de la subsol, unde Kreacher le servi  friptură şi prăjitură cu melasă.

În noaptea aceea se culcaseră foarte târziu, petrecând ore întregi asupra planului, iar şi iar, până când ajunseră să îl ştie pe de rost, cuvânt cu cuvânt. Harry, care acum dormea în  camera lui Sirius, stătea în pat cu lumina de la baghetă aţintită  asupra vechii fotografii în care erau tatăl său, Sirius, Lupin şi  Pettigrew şi repetă planul în şoaptă, timp de încă zece minute.

Însă cînd îşi stinse bagheta, nu se gândea la PoliPoţiune, la  Pastile de Vărsare sau la robele bleumarin pe care le purtau cei  de la Întreţinere Magică, ci la creatorul de baghete Gregorovitch şi la cât putea să mai rămână ascuns atâta timp cât Cap-deMort îl căuta atât de asiduu.

Zorii părură să vină îngrozitor de repede după miezul nopţii.

— Arăţi groaznic, îl întâmpină Ron, când intră în cameră ca  să îl trezească pe Harry.

— Nu pentru mult timp, spuse Harry, căscând.

O găsiră pe Hermione în bucătărie, Kreacher îi servea cafea şi  chifle calde, iar ea avea o expresie încordată, pe care Harry o asocia cu cea din momentele în care învăţa pentru examene.

— Robe, spuse ea încet, dându-le de înţeles că îi văzuse printr-o scurtă încuviinţare din cap şi scotocind în continuare în gentuţa ei cu perluţe. PoliPoţiune… Pelerina Invizibilă…  Detonatoare False… ar trebui să luaţi fiecare câteva , pentru orice eventualitate…

Îşi înghiţiră micul dejun cât putură de repede şi apoi urcară la parter, Kreacher îşi luă rămas-bun cu plecăciuni,  promiţându-le să le pregătească o plăcintă din carne şi rinichi  pentru când aveau să se întoarcă.

— Drăguţul de el, spuse Ron cu afecţiune, şi când te gândeşti că visam săi tai capul şi să-l agăţ pe perete.

Ajunseră cu mare băgare de seamă pe treapta de la intrare şi  văzură câţiva Devoratori ai Morţii cu ochii umflaţi, care supravegheau casa din partea cealaltă a pieţei înceţoşate. Hermione Dispăru mai întâi cu Ron şi apoi se întoarse să-l ia şi  pe Harry. După intervalul obişnuit de întuneric şi sufocare,  Harry se trezi pe străduţa unde era programată să aibă loc  prima etapă a planului lor. Pentru moment, era pustie, cu excepţia unor tomberoane; de obicei, primi angajaţi ai  ministerului apăreau acolo cel mai devreme pe la ora opt.

— În ordine, spuse Hermione, uitându-se la ceas. Ar trebui  să fie aici peste aproximativ cinci minute. După ce o voi  Împietri…

— Ştim, Hermione, spuse Ron cu fermitate. Nu trebuia să  deschidem uşa înainte să ajungă ea?

— Era să uit, chiţăi Hermione. Daţi-vă la o parte…

Îşi îndreptă bagheta către uşa de incendiu închisă cu un lacăt  şi plină de grafiti de lângă ei, care se deschise de perete cu o bufnitură. Culoarul întunecat de dincolo de ea ducea la un  teatru gol, aşa cum aflaseră în urma cercetărilor atente. Hermione trase uşa înapoi spre ea, făcând-o să pară că e

închisă.

— Şi acum, spuse ea, întorcându-se cu faţa spre ceilalţi doi,  pe străduţă, ne punem din nou pelerina

— … şi aşteptăm , încheie Ron aruncând-o peste capul  Hermionei şi dându-şi ochii peste cap înspre Harry.

Nu trecu un minut şi se auzi un poc slab, şi o vrăjitoare scundă  de la minister, cu părul cărunt şi dezordonat, Apăru la câţiva  metri de iei, clipind puţin din cauza luminii puternice; soarele ieşise tocmai din spatele unui nor. Însă abia avu timp să se bucure de căldura neaşteptată înainte ca Vraja de Împietrire a  Hermionei să o nimerească în piept, făcând-o să cadă.

— Frumos, Hermione, o lăudă Ron, ieşind de după un  tomberon de lângă uşa teatrului, în timp ce Harry dădu la o parte pelerina.

O cărară pe micuţa vrăjitoare pe culoarul întunecat care ducea  în spatele scenei. Hermione smulse câteva fire