Ollie a împins masa la perete. Umărul a început să-l doară.

— Scoate-le, a spus Madeleine şi a bătut cu piciorul în scânduri. Dar vezi să nu zgârii lemnul.

Ollie s-a uitat la ea, apoi a priceput repede ce aveau de făcut.

— Eşti sigură că asta vrei?

Madeleine a tras adânc din ţigară, apoi a dat afară tot fumul.

— Nemţii trec des pe aici. Unul dintre ofiţeri are o mare plăcere să-mi ia trufele, a spus ea scărpinând purcelul între urechi. Dacă vin să caute în şopron, o să dea peste voi.

Ollie a luat ciocanul şi ranga, apoi s-a oprit.

— Dacă ne prind acolo, poţi să le zici că habar n-aveai de noi.

— E totuna. M-ar împuşca oricum. Când ne-au invadat, o parte din soldaţii britanici n-au reuşit să fugă din Dunkirk. S-au ascuns prin pivniţe, poduri şi grajduri. Mulţi au fost prinşi. Francezii din partea locului au fost împuşcaţi, fie că ştiau de soldaţi, fie că nu, a spus ea, împrăştiind scrum din ţigară. Naziştii n-au nici un pic de milă pentru cine are de-a face cu duşmanul.

Pe Ollie l-a cuprins un sentiment de vină. Se îngrozea la gândul c-o punea în pericol pe femeie. În starea lui atât de proastă, nu avea însă prea mult de ales.

Madeleine s-a uitat la el. Avea cearcăne sub ochi.

— Naziştii ne-au jefuit. Ne-au omorât aproape toţi soldaţii, iar pe norocoşii care au scăpat cu viaţă i-au trimis în lagăre. Aici murim de foame, stând la cozi nesfârşite pentru o bucată de pâine, în timp ce ei se îndoapă cu carnea noastră şi ne beau vinul. Până şi poliţiştii s-au dat de partea lor, le e mai bine să colaboreze decât să lupte, a spus ea stingând ţigara într-o scrumieră de lut, după care a mai scos una din pachet. Pe străzile noastre atârnă steaguri naziste, până şi pe şcoli.

Ollie şi-a potrivit după gât faşa în care îşi ţinea braţul. Simţea că se înăbuşă. Nu putea nici măcar să-şi închipuie prin ce trecea femeia. Prizonieră la ea în ţară.

Madeleine şi-a ridicat mânecile jerseului, lăsând să se vadă încheieturile aproape scheletice ale mâinilor, şi a aprins ţigara.

— Îmi aminteşti de băieţii mei gemeni, Marius şi Marcel.

— Cum aşa? a întrebat Ollie.

— Au luptat amândoi din convingere, oricât de mare a fost preţul. Nişte băieţi buni, a spus ea, în timp ce fumul din ţigară se împrăştia spre tavan.

Ollie a dat la o parte sculele şi s-a aşezat lângă Madeleine.

— Lui Marius îi plăcea să citească şi visa să se facă profesor. Acolo sunt cărţile lui, a spus ea şi a arătat spre o bibliotecă.

Ollie a măsurat cu ochii şirurile de cărţi, care păreau la fel de nepotrivite în casa aceea de la ţară ca nişte porţelanuri pe o masă de picnic.

— Nu te uita aşa mirat, a spus Madeleine.

— Dar nu mă mir.

Ea l-a bătut uşor pe mână.

— Ba da.

— Ei, poate un pic.

Madeleine a zâmbit.

— Familia mea a avut parte de educaţie. Dar am ales să ducem o viaţă simplă, a spus ea şi s-a dus să ia o fotografie din bibliotecă. Marcel şi-a dorit să fie culegător de trufe, la fel ca tatăl lui, Guillaume. Uite, ei sunt băieţii mei, a spus ea şi i-a întins fotografia.

Ollie s-a uitat la imaginea a doi băieţandri îmbrăcaţi în uniforme de şcoală frumos călcate. Erau leiţi, fiecare chipul în oglindă al celuilalt. Lângă băieţi, în picioare, un bărbat şi o femeie.

— Tu eşti aici, în poză, Madeleine?

— Da, a spus ea, aranjându-şi după ureche o şuviţă de păr în care apăruseră fire albe. Am fost frumoasă în tinereţe.

— Şi acum eşti, a zis Ollie.

— Eşti drăguţ, a spus ea privind fotografia. Îmi pare rău că n-am prea multe poze să-ţi arăt. Băieţii erau frumoşi, puternici şi, mai ales, ştiau să se poarte. A închis ochii o clipă: Au fost ucişi în luptă.

— Îmi pare nespus de rău, a spus Ollie, profund impresionat.

Femeia a dat din cap cu tristeţe, apoi a dus fotografia la locul ei şi s-a întors la masă.

— Băieţii mei s-au născut în aceeaşi zi, şi au murit în aceeaşi zi. Împreună, a spus ea, uitându-se la unghiile ei îngălbenite de nicotină. Ne-a fost foarte greu să mergem mai departe, mai ales lui Guillaume. Dacă îl lăsam, era în stare să plece şi el la război, deşi era prea bătrân pentru aşa ceva.

Ollie s-a uitat la pălăria bărbătească ce stătea agăţată în cuierul de lângă uşă.

— Este a lui Guillaume.

— Dar el unde e?

Femeia a răsuflat adânc.

— În ziua când ne-au invadat nemţii, Guillaume era în Arras să vândă trufe. Nu s-a mai întors acasă.

Ollie a observat o lucire în ochii ei. Cutele de pe faţa femeii păreau şi mai adânci.

— Inima îmi spune că într-o bună zi Guillaume o să intre pe uşa asta. Mintea însă îmi spune altceva, a continuat ea, apoi a tuşit şi s-a şters la ochi cu dosul mâinii. Se aude că în Arras au fost executaţi sute de oameni din Rezistenţă. Mă tem că, deşi bătrân, soţul meu a încercat să lupte alături de ei.

Louis s-a ridicat de jos şi s-a dus lângă Madeleine. A început să-şi frece botul de piciorul ei. Femeia l-a scărpinat după urechi.

— Până când vine acasă Guillaume, o să adunăm trufe. Nu-i aşa, Louis?

Purcelul a grohăit.

Madeleine a suspinat, s-a şters la nas cu mâneca şi apoi a schimbat subiectul.

— Deci, Ollie, ce caută un american într-un avion britanic? Au intrat Statele Unite în război?

— După câte ştiu, au de gând să rămână neutre, a răspuns el.

— Atunci cum ai nimerit aici?

— E o poveste lungă.

— Am