Ollie a îngenuncheat şi a început să lucreze, dar şi-a dat seama repede că avea să-i fie greu să scoată cuiele doar cu o mână. De fapt, era aproape imposibil să vâre vârful răngii sub cui. Dacă rupea aşchii din lemn putea ajunge la ele, dar asta însemna să strice scândurile. Aşa că Madeleine l-a ajutat ţinând ranga în timp ce el lovea cu ciocanul în ea. A mers. Încet şi obositor, dar în cele din urmă vârful de metal a intrat sub capul cuiului. A apăsat ranga şi scândura a început să trosnească. A încercat să nu-şi răsucească coastele, dar degeaba, durerea l-a străfulgerat în umăr. Cu toate astea, a reuşit să slăbească două cuie înainte de a fi nevoit să facă o pauză.

— Doare? a întrebat Madeleine.

Ollie a dat din cap că da şi s-a rezemat de perete. Îl trecuseră toate apele, chiar dacă în casă era destul de frig cât să ţii carnea la păstrat.

Zgomotul unei maşini a făcut-o pe Madeleine să se uite pe fereastră. A strâns cu putere ranga în mâini. Huruitul motorului s-a stins după ce maşina a trecut mai departe.

— Să terminăm ce-am început, a spus Ollie, luând ciocanul de jos.

Toată după-amiaza au muncit să scoată scândurile din duşumea. Ca să-şi abată gândul de la junghiurile din umăr, i-a povestit lui Madeleine despre familia sa. Călătoria spre Marea Britanie. Şi visul său de a zbura alături de piloţii RAF, care s-a sfârşit când a luat parte la o misiune pentru Asociaţia Naţională pentru Porumbei. Cel mai mult însă i-a vorbit despre Susan şi, pentru prima dată de când se prăbuşise în Franţa ocupată de nemţi, n-a mai băgat în seamă durerea.

— Porumbeii sunt deştepţi, ca şi Louis, a spus Ollie, punând o scândură lângă el. Susan îi antrenează. O să ne ajute să câştigăm războiul.

Madeleine a zâmbit şi şi-a potrivit mai bine ţigara în gură.

Ollie a scos şi ultima scândură. A apărut o deschizătură de un metru, suficient de mare încât să se poată târî în ea. S-a uitat înăuntru. Pânze de păianjen. Miros de pământ şi aer stătut. Casa, sau cel puţin partea de sub bucătărie, fusese clădită fără pivniţă. Era pur şi simplu o fundaţie de pământ şi pietre. Mai puţin de un metru între temelie şi duşumea.

Ollie a acoperit temelia cu bucăţi de pânză de sac pe care Madeleine i le-a adus dintr-un hambar. După ce a pus la loc scândurile, ca pe nişte piese de puzzle, i-au sărit în ochi găurile lăsate de cuiele lipsă. Aşa că a tăiat cuiele cu o pereche de foarfece de grădină, apoi le-a lipit peste găuri cu o pastă pe care au făcut-o din făină cu apă. Le-a luat o zi întreagă să termine. În afară de câteva zgârieturi, nu se vedea că scândurile fuseseră desfăcute.

Pe când Ollie îşi admira munca, a auzit un sfârâit. Miros de ceapă călită. A simţit că-i lasă gura apă. S-a dus la Madeleine, care stătea aplecată asupra unei sobe, amestecând cu o lingură de lemn în tigaia de fontă.

Madeleine a aruncat înăuntru o mână de morcovi veşteji, cu frunzele ofilite cu tot.

— Ţi-e foame?

— Da, a spus Ollie.

Mirosul cepei prăjite era ameţitor. Nici nu mai ţinea minte de când nu mâncase.

— Adu-l şi pe prietenul tău, a spus ea, arătând cu lingura spre şopron.

Ollie l-a găsit pe locotenent exact cum îl lăsase. Dormind. A trebuit să încerce de mai multe ori până să-l trezească. În cele din urmă a început să-l lovească în bocanci.

Boar s-a ridicat anevoie în capul oaselor, frecându-şi bărbia ţepoasă.

— Cât timp am zăcut aşa?

— Toată ziua.

— Mi-ai dat prea mult anestezic, iancheule, a spus Boar şi a răsuflat adânc de câteva ori.

Ollie l-a aşteptat să se ridice în picioare, apoi l-a dus până în casă, unde Madeleine punea în farfurii nişte legume prăjite. Ollie l-a ajutat pe Boar să se aşeze pe un scaun, în timp ce ea aşeza masa. Nările i s-au umplut de un miros dulceag. Stomacul îi chiorăia de foame.

Madeleine i-a pus lui Boar o furculiţă în mână.

Boar a înfipt furculiţa la întâmplare. Dinţii de metal s-au lovit cu zgomot de pereţii farfuriei. După ce a reuşit să nimerească o bucată de morcov, a dus-o la gură, a mestecat, apoi s-a înecat. A scuipat-o în mână şi a pus-o lângă farfurie.

— Du-mă înapoi la şopron, iancheule, a spus Boar şi şi-a lăsat capul pe masă. Vreau să mă odihnesc.

— O să dormim aici, înăuntru, a spus Ollie, ridicându-se de la masă.

A dat la o parte scândurile şi l-a ajutat pe Boar să coboare în ascunzătoare. Locotenentul a intrat încovoiat, ca un urs pregătit să hiberneze în bârlog.

Când Ollie s-a întors la masă, Madeleine s-a aplecat deasupra farfuriei lui şi a dat ceva pe răzătoare. Peste mâncare s-a aşezat un praf negru.

— Poate că îţi lipseşte un pic de ceva, a spus Madeleine.

— Trufe?

Femeia a dat din cap că da.

Ollie nu şi-a dat seama dacă au fost trufele sau poate foamea, nu mâncase de aproape două zile, dar mâncarea asta de ceapă şi morcovi veştejiţi era nemaipomenită. Trufa, deşi arăta respingător, ca un cartof zbârcit, dădea mâncării un gust uşor de usturoi şi pământ. Era unul dintre cele mai bune feluri de mâncare din câte îşi amintea. Ultima dată când gustase ceva la fel de bun fusese când îi oferise Susan fiertura cu fructe de mare care îl trimisese la privată. Şi-a simţit colţurile gurii lăţindu-se şi s-a surprins zâmbind.

— Îţi place, da? a întrebat Madeleine.

— Da, a spus Ollie. A mâncat tot, apoi a băut un pahar cu apă