— Ai făcut o treabă bună, Louis.

Louis a ciulit urechile în somn.

Madeleine a zâmbit amuzată, apoi a mâncat mai departe. Ollie a stat lângă ea până a terminat ce avea în farfurie. Şi-a dat seama cât de nepoliticos a fost că înfulecase totul aşa de repede. A ajutat-o să strângă masa, apoi l-a dus pe Louis la şopron. A fost surprins să vadă că Louis îl urma, dar purcelul ştia desigur că era ora mesei. La rugămintea lui Madeleine, i-a aruncat în troacă o mână de cartofi, dacă puteau fi numiţi aşa: negri de mucegai, plini de muguri încolţiţi din care ieşeau tulpiniţe, şi colcăind de viermi. Cartofii erau evident putrezi. Necomestibili. Ollie şi-a dat însă seama imediat că Louis nu era vreun specialist în tuberculi. Purcelul i-a mâncat cu viermişori cu tot, apoi s-a trântit pe-o rână ca să doarmă. Ollie s-a uitat la troaca goală şi s-a întrebat ce urma să le aducă francezilor iarna care se apropia. O să facă foamea? O să se apuce de mâncat cartofi putrezi? Viermi? Ori şi mai rău? Şi-a alungat gândul din minte şi a ieşit afară.

Când s-a întors, Madeleine a aprins o lumânare şi a tras draperiile. A aruncat în ascunzătoare două pături de lână zdrenţuite. Ollie s-a strecurat în gaura din duşumea, cu grijă să nu calce peste locotenent. S-a întins pe pătură, simţindu-se recunoscător că stătea pe ceva moale, şi a urmărit-o pe Madeleine cum pune la loc scândurile, una câte una. Gaura de deasupra lor devenea tot mai mică.

Ollie s-a uitat în sus prin fanta din duşumea.

— Madeleine, a strigat-o el.

— Oui?

— Mulţumesc.

Ea a dat din cap, a aşezat şi ultima scândură şi a astupat gaura.

S-a făcut întuneric. Scândurile au scârţâit când Madeleine a tras masa deasupra. Paşii ei s-au auzit tot mai slab. Apoi tăcere. Dacă nu ar fi fost sforăiturile unui locotenent de aviaţie, putea să-şi închipuie că fusese închis într-un coşciug.

A făcut pătura sul, ca să-şi ţină braţul mai sus. A încercat să doarmă, dar fără folos, cu toate că se simţea sfârşit. De vină nu era durerea nedomolită din umăr, nici zvâcnetul din gleznă la fiecare mişcare a degetelor de la picior. Erau păreri de rău. În minte i se învălmăşeau greşelile şi ocaziile pierdute. De ce oi fi plecat eu din Epping? Cum de-am rămas închis într-un avion? O s-o mai văd vreodată pe Susan? De ce nu i-am spus mai multe?

S-a gândit la Susan. Sunetul încântător al glasului ei. Felul în care părul ei blond-cenuşiu i se aşeza pe umeri. Mirosul discret de lavandă al parfumului ei. Furnicăturile când Susan se apleca asupra lui să-i toarne ceai. Umbra mâinilor ei delicate, aruncată de lumina lumânării în timp ce îi tricota lui Bertie un pulover. Înflăcărarea ei pentru salvarea ţării şi credinţa că porumbeii puteau câştiga războiul. O adora. Îi era dor de ea. Dumnezeule, cât aş vrea ca lucrurile să fi stat altfel, şi-a spus el.

Timpul trecea repede. O zi, o săptămână. Nu puteau trăi sub scânduri o veşnicie. La un moment dat trebuiau să iasă de acolo, şi atunci aveau să cadă în mâinile naziştilor. Nici un viitor. Doar trecut şi prezent. Aşa s-a chinuit aproape toată noaptea, retrăind puţinele momente petrecute alături de Susan, iarăşi şi iarăşi, până când nu a mai putut să ţină ochii deschişi.

Capitolul 31 AIRAINES, FRANŢA

O furnicătură pe gât l-a făcut pe Ollie să se trezească. A tras adânc aer în piept, odată cu mirosul de pământ jilav şi lemn putrezit. A deschis ochii, dar totul în jur era negru. E noapte? Dimineaţă?

Peste claviculă a simţit o uşoară mişcare. Ameţit, a întins mâna să se scarpine sub guler şi a atins ceva. Lung. Subţire. Păros. L-a străbătut un fior. A încercat să-l prindă, dar acel ceva s-a strecurat pe sub cămaşă. Tresărind violent, a dat cu capul de o grindă.

— Isuse! a strigat Boar. Ce naiba faci acolo, iancheule?

— O gânganie, a răspuns Ollie, cu mâna sub cămaşă.

Boar i-a dat un ghiont în coapsă.

— Culcă-te la loc.

Gângania s-a grăbit spre subsuoara lui Ollie. L-au trecut alţi fiori pe şira spinării. Sute, poate mii de picioruşe păroase i se târau pe piele. Miriapod? Scolopendră? Şi-a vârât mâna sub braţul vătămat, muşcându-şi buza ca să ţină în frâu durerea din umăr, şi a scos intrusul miţos. Se zvârcolea în mâna lui, ca un viermişor care urma să fie înfipt în cârligul undiţei. Jivinele mici, mai ales acelea pe care nu le putea vedea, îl îngreţoşau. L-a azvârlit, dar şi-a dat seama imediat că îl aruncase în direcţia greşită când l-a auzit pe locotenent pradă unui soi de criză.

— Idiotule! a strigat Boar, în timp ce se scutura înnebunit cu mâinile peste combinezonul de pilot, de parcă era acoperit de un roi de albine.

Ollie a auzit un bobârnac dat pe haină, apoi ţiuitul unei gângănii care aterizase undeva în măruntaiele acelei vizuini.

Boar l-a lovit cu bocancul în fluierul piciorului.

— Trebuia să te împuşc atunci, pe câmp!

Ollie i-a dat şi el un ghiont în coaste.

— Numai eu ţi-am mai rămas.

— Tocmai de-asta mi-e frică.

Ollie se aşteptase ca locotenentul să scoată pistolul, sau măcar să-i dea un pumn. La urma urmei, efectul anestezicului trecuse. În afară de ochi, Boar era într-o formă mai bună. Ollie, pe de altă parte, era o epavă. Chiar şi în strâmtoarea ascunzătorii, locotenentul putea să-l zvânte în bătaie oricând, dacă voia. Ollie credea că pe Boar îl oprea doar faptul că nu vede. Şi că locotenentul avea nevoie de el, fie şi pentru scurt timp. Din nefericire, ţinând seama că nu avea pregătire militară şi nici nu ştia calea de scăpare,