undeva la vremea aceea. Desigur, în exterior, timpul a continuat să se scurgă şi şi-a lăsat amprenta asupra ei însă, pentru ea, timpul acesta nu are nici o semnificaţie.

  — Nu are semnificaţie?

  — Ca şi cum nici nu ar exista.

  — Vreţi să spuneţi că doamna Saeki trăieşte în trecutul acela îngheţat în timp?

  — Exact. Nu vreau totuşi să o vezi ca pe un cadavru ambulant. O să înţelegi tu când o vei cunoaşte mai bine.

  6shima îşi aşază o mână pe genunchii mei. E un gest foarte natural.

  — Kafka Tamura, vine la un moment dat în viaţă un punct din care nu te mai poţi întoarce. Sunt puţine cazuri, dar există şi un punct dincolo de care nu mai poţi avansa.

  Când vine acest moment, de bine, de rău, nu putem decât să îl acceptăm ca atare, fără să protestăm. Aşa supravieţuim.

  Înainte să intrăm pe autostradă, Oshima opreşte şi ridică la loc capota, apoi pune din nou sonatele de Schubert.

  — Ar mai fi un lucru pe care vreau să-l ştii, şi anume că, într-un anumit sens, doamna Saeki are inima frântă. Sigur, şi tu, şi eu suferim, mai mult sau mai puţin. Asta e cert. În cazul doamnei Saeki, suferinţa este mult mai personală, dincolo de sensul obişnuit. Aş putea chiar spune că sufletul ei funcţionează altfel decât cel al omului de rând. Să nu îţi închipui că asta o face periculoasă. Viaţa ei de zi cu zi este perfect normală, din câte ştiu eu, mai normală decât a oricui altcuiva. Este o persoană profundă, inteligentă şi fermecătoare. Dacă apare ceva ciudat legat de ea, te rog să nu iei în seamă, atâta tot.

  — Ceva ciudat? Mă trezesc eu întrebând.

  Oshima clatină din cap.

  — Eu ţin mult la doamna Saeki. O respect. Sunt sigur că şi tu o să simţi exact acelaşi lucru faţă de ea.

  Nu este un răspuns direct la întrebarea mea, dar Oshima nu mai adaugă nimic. Schimbă viteza, apasă pedala de acceleraţie şi depăşeşte o camionetă înainte de-a intra într-un tunel.

  Capitolul 18

  Nakata dormea întins pe spate, printre nişte tufişuri. Când s-a trezit, a deschis repede ochii. Era noapte. Nu se vedeau stele. Nu răsărise nici luna, dar cerul era luminos. Mirosea puternic a iarbă şi se auzea târâitul insectelor. Părea să se afle chiar pe terenul viran pe care îl ţinuse zilnic sub observaţie. Simţea pe faţă ceva aspru şi cald. Şi-a ridicat puţin capul şi a văzut două pisici, una în stânga, cealaltă în dreapta lui, lingându-i cu înfrigurare obrajii. Erau Goma şi Mimi. S-a ridicat încet în capul oaselor şi le-a mângâiat.

  — Nakata a dormit? Le întrebă el.

  Pisicile au început să vocifereze, de parcă se plângeau de ceva, dar Nakata nu a reuşit să desluşească nici un cuvânt.

  Nu înţelegea nimic din ce îi spuneau. Nu auzea decât miorlăituri.

  — Îmi cer scuze. Nakata nu reuşeşte să priceapă ce spuneţi.

  S-a ridicat şi şi-a aruncat o privire ca să se asigure că nu era nimic în neregulă cu el. Nu-l durea nimic. Îşi mişca în voie mâinile şi picioarele. Era întuneric şi a durat ceva timp până i s-au obişnuit ochii, dar era clar că nu avea sânge nici pe mâini, nici pe haine. Hainele îi arătau la fel ca în momentul în care plecase de acasă, deloc şifonate.

  Lângă el zăcea geanta de pânză în care avea termosul şi cutia de mâncare. Şapca era îndesată în buzunarul de la pantaloni. Nakata nu mai înţelegea nimic.

  Parcă adineauri luase în mână un cuţit mare şi îl omorâse pe Johnnie Walker, „ucigaşul de pisici”, pentru a le salva pe Mimi şi pe Goma. Îşi amintea totul foarte clar.

  Senzaţia aceea îi rămăsese întipărită în palme. Nu fusese un vis. Când îl înjunghiase, sângele îl împroşcase din cap până în picioare. Johnnie Walker se prăbuşise pe podea şi murise, încovrigat. Până acolo îşi amintea. După aceea se aşezase pe fotoliu şi căzuse în nesimţire. Când s-a trezit, era pe terenul viran, printre tufişuri. Cum ajunsese până aici, când nici măcar nu ştia drumul? În plus, nu avea nici urmă de sânge pe el. Drept dovadă că nu fusese un vis, lângă el stăteau acum Mimi şi Goma. Cu toate acestea, nu înţelegea nici o frântură din ce spuneau.

  Nakata a oftat adânc. Nu reuşea să gândească clar. Asta este, putea să se gândească mai târziu. Şi-a pus traista pe umăr, a luat pisicile în braţe şi a părăsit terenul viran.

  Ajuns dincolo de gard, Mimi a început să se zvârcolească, în semn că voia să coboare. Nakata a lăsat-o pe pământ.

  — Duduie Mimi, vă puteţi întoarce singură acasă, nu?

  Locuiţi foarte aproape.

  Mimi şi-a fluturat coada cu putere, parcă în semn de încuviinţare.

  — Nakata nu prea înţelege ce s-a întâmplat şi nici de ce nu mai reuşeşte să vorbească cu dumneavoastră. Însă am izbutit să o găsesc pe micuţa Goma şi am să merg acum să i-o înapoiez familiei Koizumi. Toate lumea îi aşteaptă întoarcerea. Vă mulţumesc mult pentru tot.

  Mimi a mieunat scurt, a scuturat din coadă şi a dispărut rapid după un colţ. Nu avea sânge pe blană, lucru pe care Nakata l-a consemnat în memorie.

  Familia Koizumi a fost foarte plăcut surprinsă de întoarcerea pisicii. Era trecut de ora zece noaptea, dar copiii tocmai se spălau pe dinţi. Soţii Koizumi, care se uitau la News Station, bând ceai verde, i-au făcut lui Nakata o Primire călduroasă. Fetele în pijama s-au năpustit să ia Pisica în braţe. I-au pus repede în faţă lapte şi mâncare Pentru pisici, iar Goma a început să mănânce cu poftă.

  — Îmi cer scuze că vă deranjez la această oră târzie.

  M-aş fi bucurat să fie mai devreme, dar nu a fost la latitudinea lui Nakata.

  — Nu-i nimic. Nu vă