ale oraşului licăreau în depărtare, profilându-se pe cer. Opt oameni osteniţi stăteau aplecaţi asupra unei mese şi nu acordau nici o atenţie podului. N-aveau ochi decât pentru cărţile care le fuseseră împărţite.

  Len, un tip voinic, cu faţa roşie, care purta bretele late galbene, decorate cu zaruri şi cărţi de joc, a anunţat:

  — Ultima mână.

  Cel care împărţea cărţile trebuia să aleagă stilul de joc, iar Len a propus şapte-cărţi-mare-mică: primele două cărţi cu faţa în jos, patru cu faţa în sus şi ultima cu faţa în jos. Potul se împărţea între cei doi câştigători, cea mai mare şi cea mai mică mână.

  Shelly, a cărui soţie, Norma, era una dintre asociatele lui Carol în firma de avocaţi, era cel care pierduse cel mai mult în noaptea aceea (şi în toate nopţile din ultimele cinci luni cel puţin), dar şi-a ridicat cărţile cu nerăbdare. Era un bărbat chipeş, puternic, cu ochi melancolici, un optimism de nestăpânit şi probleme cu spatele. Înainte de a se uita la primele două cărţi, Shelly s-a ridicat şi şi-a potrivit punga cu gheaţă pe care şi-o prinsese în jurul taliei. În tinereţe participase la turnee de tenis profesionist şi chiar şi acum, în ciuda protestelor sub forma unor junghiuri ascuţite ale unor discuri intervertebrale cu protuberanţe, încă mai juca aproape în fiecare zi.

  Şi-a ridicat cele două cărţi, una peste cealaltă. Asul de caro! Nu-i rău. Încet-încet, a filat şi a doua carte, până a văzut ce e. Doi de caro. Asul şi doiul de caro! Două cărţi perfecte, care nu sunt văzute şi de ceilalţi! Era oare posibil, după ce atâta vreme îi picaseră doar cărţi mizerabile? Le-a pus jos, dar n-a rezistat tentaţiei, şi peste câteva secunde s-a uitat încă o dată la ele. Shelly n-a remarcat că ceilalţi jucători îi observau mişcările – acea a doua privire adoratoare era unul dintre indiciile care îl dădeau de gol, un mic gest neglijent caracteristic lui, care îi trăda cărţile din mână.

  Următoarele două cărţi au fost la fel de bune: un cinci şi un patru de caro. Doamne sfinte! O mână de un milion de dolari. Shelly aproape că a izbucnit într-un cântec de „Tralala-tralali, tralala-tralali, mama mia, ce frumoasă zi!” Unu, doi, patru şi cinci de caro – o mână să înnebuneşti, nu altceva! În sfârşit i se schimbase norocul. Ştiuse că o să i se întâmple aşa ceva dacă rezistă destul de mult. Şi Dumnezeu ştie că rezistase o grămadă de vreme.

  Încă trei cărţi, şi pentru culoare la as avea nevoie doar de încă un caro sau pentru chintă roială, de un trei de caro – asta o să-i dea jumătatea superioară din pot. Orice carte mică – un trei, un şase sau chiar un şapte – o să-i dea jumătatea inferioară a potului. Dacă primea şi un caro şi o carte mică, atunci ar fi câştigat şi jumătatea superioară şi cea inferioară – tot potul. Mâna l-ar mai întrema puţin, dar nu de tot. Pierduse douăsprezece mii de dolari.

  De obicei, în rarele ocazii când avea o mână decentă, majoritatea tipilor se aruncau devreme. Ghinion! Sau nu? Îl dădeau de gol „semnele” lui – jucătorii se aruncau la grămadă când îi observau surescitarea, evaluarea tăcută a potului, faptul că îşi ferea cărţile cu mai mare grijă, că licita mai prompt ca de obicei, că nu se uita la cel care miza împotriva lui pentru a-l încuraja să mizeze mai mulţi bani, încercările lui patetice de a pretinde că cercetează o mână mare, când el de fapt miza pe o mână mică.

  Dar nimeni nu se arunca acum! Toţi păreau ori fascinaţi de mâna lor (ăsta nu era un lucru neobişnuit pentru ultima mână – băieţilor le plăcea să joace atât de tare, încât de regulă voiau să se aleagă cu cât mai mult din ultimul joc). O să fie un pot super!

  Pentru a construi un pot cât mai mare, Shelly s-a apucat să mizeze pe a treia carte. Pe a patra carte a mizat o sută (limita de miză era douăzeci şi cinci de dolari la primul tur de masă, o sută la următoarele tururi şi două sute la ultimele două) şi a fost uluit când Len a plusat. Len nu părea să aibă mare lucru, dacă te luai după cărţile de pe masă: două de pică, un doi şi un popă. Len putea să aibă maximum o culoare de pică la popă (asul de pică era în faţa lui Harry).

  Continuă să plusezi, Len, se ruga Shelly. Te rog, continuă să plusezi. Să-ţi dea Dumnezeu o culoare la popă! O să se lipească de fundul culorii mele de caro la as ca un copil de ţâţa mamei. A plusat şi el, şi toţi jucătorii au mers. Toţi şapte – uimitor! Inima lui Shelly bătea mai repede. Avea să câştige o adevărată avere. Doamne, ce bine e să trăieşti! Doamne, cât de mult îi plăcea să joace poker!

  A cincea carte a lui Shelly a fost o dezamăgire, un valet inutil de cupă. Totuşi, mai avea două cărţi de primit. Venise vremea să-şi evalueze mâna. A aruncat o privire rapidă în jurul mesei şi a încercat să-şi calculeze şansele. Patru carouri în mâna lui şi încă trei pe masă. Asta însemna şapte carouri din treisprezece. Şase carouri rămase. Mari şanse să obţină culoarea. Şi mai era şi cea mai mică mână. Foarte puţine cărţi mici pe masă – multe, foarte multe încă în pachet, iar el mai trebuia să primească două cărţi.

  Capul lui Shelly vâjâia – prea complicat să-şi calculeze şansele cu exactitate, dar erau fabuloase. Lucrurile mergeau în favoarea lui. La naiba cu calculul probabilităţilor, o să mizeze totul pe mâna asta, indiferent ce se va întâmpla. Cu şapte jucători rămaşi în joc, o să ia înapoi trei dolari şi jumătate pentru fiecare dolar investit. Şi avea mari şanse să câştige întregul pot – un profit de şapte sute la sută.

  Următoarea