aceea la iepure totul a început să se modifice! Contururile iepurelui se unduiau într-un ritm lent. Corpul, urechile, lăbuțele, coada ba se lungeau și se îngroșau, ba se scurtau și slăbeau. Organele interne pulsau în același ritm. Până și culoarea sângelui a început să se schimbe de la vișiniu închis la roșu deschis și invers.

Am sărit în picioare. Iepurele unduia în continuare. Formele lui se denaturau tot mai mult, se caricaturizau. Tremurul devenea tot mai amplu. La sfârșit conturul iepurelui se estompă într-o nebuloasă cenușiu-liliachie și apoi se dizolvă.

La început m-am speriat. Cele petrecute mi-au adus aminte de „delirul” din trecut al mașinii. Numai că ritmul… Toate variațiile dimensiunilor și nuanțelor erau uimitor de coordonate…

Și atunci am înțeles totul. Am înțeles singur — fir-ar să fie! — și vreau să subliniez lucrul acesta.

Mașina a primit despre iepure o informație concretă și univocă. Ea a combinat toate detaliile informaționale, căutând varianta exactă. Dar oricât vei căuta nu vei putea reproduce decât ceea ce e înregistrat. Din piesele unei motociclete nu se poate asambla un aspirator de praf, ci doar o motocicletă.

Și iată că mașina înregistrează semnalul „Nu așa” — nici negație, nici afirmație, ci un semnal de îndoială. El tulbură stabilitatea informațională a procesului de sinteză a iepurelui — sau mai vulgar spus, zăpăcește mașina. Și ea începe să caute ce înseamnă „nu așa” prin simpla metodă a încercărilor (mai adaugă puțin, mai scade puțin), ca să nu deterioreze întregul sistem… Dar mașina nu știe ce anume înseamnă „așa”, și nici nu capătă vreun ajutor din partea mea. Și atunci se produce o totală dereglare a sistemului și dizolvarea.

Și atunci (iată de ce e în stare munca cercetătorului: ai dat peste o vână, cu ajutorul a una sau două idei, și iată, poți, în decursul unei singure zile, să efectuezi o muncă pe care altfel n-ai reuși s-o faci în câțiva ani.) mi-am pus din nou „coiful lui Monomah” și i-am poruncit mașinii „Start”. Acum știam ce am să fac cu dublura iepurelui. Acesta începu să se formeze. Mi-am concentrat atenția asupra codiței lui. Iată lanțul legăturii: bioimpulsurile de la retina ochilor mei, împreună cu imaginea cozii iepurelui, au ajuns în creier; De acolo, prin „coiful lui Monomah” în mașină. Aici după compararea și selectarea informației, mașina a înregistrat ceea ce voiam. Chiar m-am și încruntat, atunci când am spus „nu e bine!” ca totul să fie mai convingător. Spre mașină a pornit un puternic impuls informațional contrar.

Și codița a început să se scurteze. Puțin de tot…

„Nu e bine!”

Codița tresări și se lungi puțin…

„Uite așa e bine! Așa!”

Coada încremeni. „Nu e bine!” Se mai lungi încă…

„Așa!” încremeni. „Nu e bine! Așa! Nu e bine! E bine!”. Treaba începu să meargă. Mai dificil era să sesizezi tendința în sensul dorit și s-o impulsionezi, în continuare nu i-am mai transmis „mașinii-mamă” comenzi elementare — „Așa!” „Nu e bine” — ci doar o încurajare tacită. Coada se lungea. În ea crescu un șir de mici vertebre. Ele se acoperiră cu fibre de mușchi, cu o piele roză, apoi cu păr alb… După zece minute dublura lui Vaska își agita coada albă și udă, într-o parte și alta, ca un tigru înfuriat.

În timpul ăsta, eu ședeam pe scaun, purtând „coiful lui Monomah” și în capul meu avu loc o adevărată sarabandă de „Nu!”, „Așa da!”, „Firar-să fie!”, „Uff…” ca întotdeauna când încă nu poți exprima în cuvinte tot ceea ce simți. Am înțeles, acum n-o să mai bâjbâi! Și probabil că fața mea exprima acel grad de beatitudine, cum doar la un idiot îl poți întâlni.

Gata. Nu-i nimic mistic în toate astea. „Mașina-mamă” lucrează după sistemul „da-nu”, ca și mașinile obișnuite de calcul…”

— Bun. Aspirantul dădu din cap. Dar… asta e o dirijare destul de grosolană. De fapt, pentru o mașină… Dar, în sfârșit, bravo lui!

„… Ei, drace, cât e de bine totuși! La comenzile mele „da”, „nu e bine”, „nu” mașina formează celule, țesuturi, oase… Asta o pot face doar organismele vii, și oricum cu mult mai lent.

Ei, porumbițo, acum o să storc totul din tine!”

„15 iulie. Aș putea spune că m-am acomodat pe deplin cu mașina. Mai exact, ea a învățat să recepționeze, să descifreze și să execute nu numai comenzile creierului meu după sistemul „e bine”, „nu e bine”. Esența legăturii inverse și conținutul comenzilor au rămas cele dinainte, numai că acum totul se petrece foarte repede. Eu îmi imaginez ce și cum trebuie modificat la dublura iepurelui care ia naștere. E ca și cum aș desena sau modela acest soi de iepure.

Mașina reprezintă acum mâinile mele electronicobiochimice. Ah, ce admirabilă, ce măreață e treaba aceasta. Printr-un simplu efort mintal… să modelezi diferiți iepuri-monștri! Cu șase picioare, cu trei cozi, cu două capete, fără urechi sau, dimpotrivă, cu urechile clăpăuge și păroase ale câinilor ciobănești. Doctorul Moreau, cu scalpelul și acidul lui fenic, e un fleac! Singura unealtă de lucru e „coiful lui Monomah”. Nu trebuie nici măcar să miști mâinile.

Mai amuzant decât orice e faptul că acești monștri trăiesc, se scarpină cu cele patru labe de dinapoi și înfulecă morcovi cu două guri…”

— Frumoasă treabă, mormăi cu invidie aspirantul. Exact ca la cinema. Stai și te uiți… Nu te doare nimic, nu te temi de nimic… Nici un fel de patimi nu te răscolesc, adevărată treabă inginerească…

Oftă, aducându-și aminte de frământările și suferințele sale. Cu durerile pricinuite de diferitele vivisecții pe propriul său corp se obișnuise relativ ușor. Când știi că boala va trece, că rana se va vindeca, durerea devine un excitant obișnuit, asemenea luminii puternice sau sunetului intens. Nu e plăcut, dar nu te sperie. Când știi… Ori, în cadrul experiențelor sale bine gândite, el știa asta. Orice experiență nouă o începea și el prin încercări simple. Cu ajutorul lor verifica modul cum suportă organismul încercarea. Pentru orice eventualitate avea totdeauna la îndemână medicamente, fiole cu neutralizatori și antibiotice, telefonul cu ajutorul căruia putea să cheme „Salvarea”.