noapte, cînd eram de gardă, iar eu am zis da și ne-am pupat pe ruptele, pentru ca pe urmă să mă uit mai atent în fișa ta și să văd că ești în pom cu sănătatea și că n-are rost să facem gestul respectiv, ceea ce ție ți-a picat foarte rău la moral?! Amărîtule! Ce milă mi-a fost de tine!” Între timp, Mitică aleargă în dreapta și-n stînga după o mașină. Găsi cu greu un camion la fabrica de ciment, printr-un șef de garaj pe care-l operase la vezică. Dar camionul, ca să poată face cursa, trebuia să ducă un transport de ciment la un baraj, aflat la jumătate de drum, sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Titi urmînd a fi ascuns printre saci. Treaba nu se dovedi prea lesnicioasă deoarece, la ieșirea din oraș, la postul de control, Miliția economică organizase un filtru (se furaseră multe materiale de construcție de pe șantiere), ceruse actele, apoi se apucase să numere sacii și, firește, fu descoperit sicriul. Nela (se învoise de la școală ca să vină și ea) izbucni în rîs:

— Ăștia sînt în stare să-i impute șoferului mortul.

— Nu fă bancuri tîmpite! se supără Mitică, coborînd. Milițienii cerură să se deschidă capacul sicriului, voiau să se convingă că înăuntru există, într-adevăr, un mort, și-i explicară lui Mitică de ce: sînt șmecheri care fură porumb, grîu, struguri, ciment și chiar benzină ascunzînd acestea chiar și în sicrie.

— Dom’le, nici nu vă imaginați ce le trece șoferilor prin cap, sînt cele mai grozave haimanale care au existat în țara asta.

Drept pentru care, cînd ajunseră la șantierul digului unde descărcară cimentul, șoferul refuză să meargă mai departe, se temea de încurcături.

— Dom’le doctor, îmi pare rău, dar vedeți și dumneavoastră cum s-au pus ăștia cu otozbirul pe noi. Nici n-apuci să deschizi gura, că te-au pocnit la mir cu amenda.

Mitică și Nela își luară mortul și făcură autostopul în trei etape: cu un camion, cu un tractor cu remorcă și cu o căruță, astfel că ajunseră în satul lui Titi cînd se însera. Căruțașul îl știa pe Titi de copil, îi știa neamurile și-i duse direct la ruda care venise să ceară, cu o săptămînă în urmă, la spital, despăgubiri. Acasă nu era decît bărbatul, individul mic și bondoc, cu voce efeminată, căruia Mitică îi dăduse mai mulți pumni în ceafă. Acesta refuză categoric să primească mortul.

— Soția mea nu e acasă, e plecată la sora ei la oraș, care naște, iar eu nu pot să hotărăsc fără ea. Și nici nu sînt pregătit pentru așa ceva, adică să primesc un mort în casă, hodoronc-tronc.

— Și atunci? întrebă Mitică.

— Nu știu, răspunse bondocul. Nu mă bag. Dacă actele nu sînt în regulă? Dacă faceți o înmormîntare ilegală?

— Toate actele sînt în regulă. Verifică-le.

— Nu mă bag.

Și le închise poarta în nas.

— Nu există altă soluție decît să-l înmormîntăm noi. Dar neapărat în seara asta, îi spuse Mitică Nelei, pentru că eu, mort-copt, trebuie să fiu mîine dimineață la spital, am două operații.

— Și eu trebuie să fiu la școală.

Căruțașul îi duse la primar acasă. Primarul, un bărbat tînăr, solid, roșu în obraji de băutură, cercetă actele și hotărî pe loc:

— Gata, dom’le, îl înmormîntăm.

— Dragă, strigă o femeie din casă, probabil nevastă-sa, unde ai mai pomenit tu înmormîntare de creștin noaptea? Ești nebun?

— Titi era ateu, n-are nici o importanță, răspunse el, scurt. Apropo, i se adresă el lui Mitică, chemăm și popă?

— Cum credeți.

— Să-l chemăm, ca să fie. Are voce, place la lume.

— Care lume? întrebă Mitică. Cine-o să vie la înmormîntare la ora asta?

— Păi nu-i pun să tragă clopotele?! Într-un sfert de ceas cimitirul e plin, lumea e curioasă. La muncă trebuie să tragi de ei cu tractorul, dar ca să caște gura dau năvală singuri.

Între timp, trei oameni săpau groapa de zor, iar altul trăgea clopotul; preotul, care venise rapid, călare pe o Mobră, își punea odăjdiile în altar. Era proaspăt absolvent al Facultății de Teologie, căsătorit cu o profesoară de desen, avea doi copii, trăia în concubinaj cu secretara școlii, fuma și bea pe ruptele, pescuia, vîna. Informațiile respective îi fuseseră furnizate lui Mitică de către primar. Într-adevăr, într-o oră cimitirul era plin de lume, mai ales tineri, băieți și fete, care se zbenguiau și rîdeau, fericiți că li se dăduse prilejul neașteptat de a ieși din casă la o asemenea oră. Peisajul era straniu și tulburător pentru Nela: sute de lumînări aprinse, o lună galbenă și mare pe cer, miros de fîn, glasul splendid al preotului.

— Și-l așază pe el la loc de odihnă și loc cu verdeață… Și iartă-i lui păcatele, cele cu voie și cele fără voie, că nu e om care să nu greșească, numai tu ești fără de prihană… Doamne Dumnezeule… Veșnica lui pomenire… veșnica lui pomenire…

— Auziți ce voce are? se lăudă din nou primarul cu preotul, al cărui glas ușor tremolat înfiora asistența. Să-l ascultați ce romanțe cîntă, ce balade și ce cîntece de petrecere: Mamă, mamă, dor de mamă, Deschide, gropare, mormîntul, Magdalena, Bidineaua… A luat premiul doi pe județ în „Cîntarea României”, dacă nu era față bisericească îl lua pe primul. După înmormîntare mergem la el să tragem un chef.

Într-adevăr, după ce ultimii bulgări de pămînt căzură peste sicriul în care se afla Titi (nimeni nu-l bocise, nici măcar de conveniență, doar primarul spusese cîteva fraze insignifiante: „A fost un cetățean al comunei, entuziast, inteligent, săritor și cuviincios, saluta pe toată lumea… regretăm că-l pierdem în floarea vîrstei etc”), se plecă la preot acasă. Soția acestuia, o femeie slabă, palidă și ridată, cu o gură strîmbă, aproape caricaturală, nu-i primi cu plăcere, dar nici nu protestă în vreun fel, mai ales că Mitică fu invitat să consulte unul dintre copii, care era bolnav (gest pentru care i se puseră într-o sacoșă zece ouă de gîscă, zece de rață și cîteva prescuri).

— Ni s-a zis, îi explică preoteasa, că are creierul sclerozat, adică nu-i mai crește de la vîrsta de patru