un felinar care se adîncea, legănîndu-se, în inima pădurii. Ne-am privit unul pe altul, ținîndu-ne răsuflarea. Ni se părea destul de stranie apariția unui om cu felinarul aprins la o asemenea oră din noapte și într-un asemenea loc. Mai ales după toate cîte ni se întîmplaseră. Cu toate acestea, nu știu ce necurată atracție am simțit, fiecare dinte noi, către luminița care se afunda, repede, în junglă. Căci atunci cînd Bogdanof ne făcu semn să-l urmăm, nici Van Manen, nici eu nu ne-am împotrivit. În acea clipă am uitat că, nu mult înainte, sîngele ne înghețase în vine auzind țipătul femeii și cuvintele ei de ajutor. Lumina era, oricum, un semn de viață. O purta un om care se îndrepta, fără îndoială, către o locuință sau către șoseaua pe care o căutam și noi.

Am pornit, cît am putut de repede, să-l ajungem.

[1] Termen deferent de adresare, asociat mai ales cu perioada stăpînirii britanice în India (adesea prescurtat saab) (n. r.)

[2] Mor! Mă prăpădesc! Ajutor! Ajutați-mă! (n. r.)

Capitolul V

Pătrunzînd în pădure, i-am pierdut urma după cîteva minute.

Mergeam toți trei aproape unul de altul, eu în față – ca cel mai tînăr – și Van Manen lîngă mine. Nu știu datorită cărei stranii certitudini înaintam fără teamă pe sub arbori care ne-ar fi înspăimîntat cu un ceas mai înainte. Jungla, atît de terifiantă pentru orice alb, mai ales în miezul nopții, ni se părea acum lipsită de primejdie. Nu ne gîndeam nici la șerpi, nici la lighioane speriate și nu mai simțeam acea teroare care te cuprinde, în India, îndată ce te trezești singur în adîncul unei păduri.

— Nu se mai vede nimic, vorbi Van Manen cu o sfîrșeală tragică în glas.

N-am răspuns niciunul din noi. Continuam să înaintăm, aproape fără să ne mai dăm seama; simțeam doar că nu ne putem opri acolo, în mijlocul pădurii, că trebuie să mergem mereu înainte, oricît de absurdă ar fi părut hotărîrea noastră.

— Probabil că el a apucat pe o cărare pe care noi n-am găsit-o, spuse Bogdanof.

— Își cunoștea în orice caz drumul, adăugai eu. Căci a dispărut prea repede.

Cred că ne înfundam tot mai rău în pădure; liane groase începeau să ne atingă creștetele și picioarele ni se afundau tot mai adînc în așternutul de frunze moarte, ferigi și mușchi. Dar o îndărătnicie oarbă ne mîna necontenit în aceeași direcție. Niciunul din noi nu simțea dorința să se întoarcă sau să încerce alt drum. Stăruiam, cu toate piedicile, înaintînd anevoie, aproape tăindu-ne calea prin desișul fără sfîrșit dinaintea noastră.

— Cred că iarăși începe să se vadă lumina, exclamă deodată Bogdanof.

Ne-am oprit, cu răsuflarea tăiată, ca să privim. De data aceasta, foarte aproape de noi, se zărea o lumină tulbure care în nici un caz nu putea fi opaițul pe urmele căruia porniserăm noi cîtva timp înainte.

Ne-am îndreptat, cu toate puterile de care mai eram în stare, către ea.

De-abia după cîteva minute de mers ne-am dat seama că ne apropiem de marginea pădurii și că lumina pe care o zărisem era reflexul unei vetre de jăratec. Înainte de a o ajunge însă, am observat că luminile se înmulțesc și că nu prea departe de noi, pe mîna stîngă, se ridica o clădire destul de ciudată, înconjurată cu un zid cenușiu de piatră.

— Probabil că am ajuns de partea cealaltă, de miazănoapte, a lui Serampore, spuse Van Manen. Dar cum Dumnezeu am rătăcit pînă aici?!

Ni se părea destul de ciudat că nu întîlneam pe nimeni lîngă vetrele cu jăratic. E drept că în cele mai multe, jăraticul era pe sfîrșite; totuși, nu zăream nicăieri picior de om. Eram prea obosiți însă ca să mai cercetăm împrejurimile, și ne-am îndreptat către casă.

— Oricine o locui aici, hindus sau musulman, trebuie să ne găzduiască, spuse Van Manen.

Pornise el înainte, pe de o parte pentru că vorbea cel mai bine din noi limba bengaleză, pe de altă parte pentru că numele lui era destul de cunoscut în întreg Bengalul sau măcar numele Societății Asiatice, al cărei bibliotecar era.

Cînd am ajuns în fața porții, ne-a ieșit înainte un bătrîn. Nu părea prea surprins de prezența noastră, la un asemenea ceas de noapte, în fața casei acesteia atît de adînc ascunsă în junglă.

— Cine-i stăpînul tău? îl întrebă Van Manen.

Bătrînul rămase cîteva clipe nemișcat, ca și cum n-ar fi auzit cuvintele. Van Manen îl întrebă din nou, aproape strigînd. Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn lung, bătrînul șopti:

— Nīlāmvara Dāsa.

— Mi se pare un nume cunoscut, spuse Bogdanof.

— Cam arhaic, i se păru lui Van Manen. N-am auzit niciodată de el la Calcutta. Apoi, întorcîndu-se către bătrîn: Du-te și trezește pe stăpînul tău și spune-i că Van Manen Sahib și cu alți doi sahibi au avut un accident și-i cer găzduire pentru noaptea asta.

A trebuit să repete de trei ori cuvintele pînă bătrînul s-a hotărît să se îndepărteze.

— Trebuie să fie surd de tot, crezu Bogdanof.

Și cu toate acestea, aveam un sentiment ciudat că visul meu continuă și că nu izbutesc încă să mă trezesc. Focurile acelea părăsite, casa aceasta curios înconjurată de pădure din trei părți, bătrînul care parcă nu înțelegea ce-i spuneam, în orice dialect îi vorbea Van Manen – toate mă tulburau, neliniștindu-mă.

Nu știu cît a trecut pînă ce s-a întors bătrînul, cu un felinar în mînă. Parcă timpul rămăsese suspendat și trăiam numai fragmentar, doar în anumite episoade.

— Stăpînul vă poftește, spuse bătrînul.

Poate că a vorbit prea încet, poate că eram eu prea obosit sau pricepeam încă destul de greu bengaleză, dar mai mult am ghicit sensul cuvintelor lui decît le-am înțeles.

— Ce ciudat vorbește, îi spusei lui Van Manen.

— Are un accent rural, îmi răspunse el. Pînă te deprinzi cu el.

Casa părea destul de veche, așa cum rareori se mai întîlneau prin părțile acestea