ale Bengalului, unde cotropirile musulmanilor fuseseră îndeosebi necruțătoare în tot veacul XVIII. Am pătruns într-o curte interioară, pe jumătate pietruită, în colțurile căreia creșteau cîțiva ficus religiosa, acel arbust sacru atît de venerat de hinduși. De aici se vedeau destul de bine cele dintîi încăperi, foarte largi, cu ferestrele zăbrelite; erau, fără îndoială, odăile bărbaților. Am avut impresia că sîntem așteptați; cîteva făclii fuseseră aprinse, în afară de multe alte lămpi cu ulei și opaițe, a căror licărire sfioasă o distingeam mai ales pe scările care duceau către apartamentele femeilor. Am fost poftiți într-o sală cu lespezi de gresie roșie pe jos, unde ne-a întîmpinat un bărbat între două vîrste, cu o figură foarte palidă, cu privirile înțepenite, și care ne-a vorbit de la început în bengaleză.

— Vă rog să așteptați aici cîteva clipe, pînă vi se vor pregăti odăile pentru odihna de noapte.

L-am înțeles anevoie, căci vorbea și el o bengaleză destul de stranie, așa cum o întîlnisem eu, pînă atunci, numai prin cărți. De obicei, un bengalez cultivat sau de un oarecare rang social își întîmpină oaspeții europeni în englezește. În afară de anumite cazuri, el ar considera o insultă să i se adreseze un străin în limba bengaleză; asta înseamnă că-l consideră un biet țăran sau o slugă. Cu atît mai ciudată mi se părea, deci, primirea gazdei noastre. Van Manen însă, care vorbea perfect bengaleză, nu s-a lăsat intimidat de această ciudățenie și a cerut voie să se așeze pe un jilț, continuînd în același timp, să scuze intrarea noastră, la un asemenea ceas. Nīlāmvara asculta pierdut parcă în gîndurile lui și, după ce Van Manen și-a sfîrșit scuzele, a rămas în picioare, privindu-ne pe rînd, ca și cum nu-i venea a crede că ne are în față. N-a scos multă vreme nici un cuvînt și tăcerea aceasta ne apăsa, ne tulbura pînă la panică.

— S-a întîmplat un accident stupid, spuse Bogdanof în englezește, nemaiputînd răbda privirile lui de gheață.

Dar parcă nici nu-l auzise. Continua să ne privească, tresărind uneori din tot trupul. Bogdanof se apropie cu un pas și repetă cuvintele cu un glas mai puternic. Gazda noastră a încercat să zîmbească și i-a răspuns, tot în șoaptă.

— Ami imreji bujhte parchi na.[1]

Mi s-a părut foarte ciudată mărturisirea aceasta; pînă și băieții de școală înțelegeau englezește. Să nu fi urmat Nīlāmvara nici o școală modernă, ci numai învățătura ortodoxă pe care o poate deprinde într-un thol? Dar tot atît de ciudată mi s-a părut vorbirea lui; cuvintele le pronunța cu totul diferit de cum eram eu obișnuit să le aud și, mai ales, le rostea cu o dificultate a cărei natură nu o puteam defini. Fiecare vorbă o scotea parcă în urma unui efort considerabil, deși nu ne dădeam seama de el.

— Curînd odăile pentru odihna de noapte vor fi pregătite mărețiilor voastre, adăugă el după o lungă pauză, zîmbind ca în vis.

De data aceasta îl privi cu atenție pe Van Manen. Începuse și el să fie tulburat de rostirea arhaică a lui Nīlāmvara și poate de privirile lui rătăcite. Acum, că îl puteam vedea mai bine, Nīlāmvara ni se părea într-adevăr straniu. Greutatea cu care se mișca, tresăririle acelea neînțelese care îi scuturau trupul la răstimpuri, ca prins de friguri, sticlirea nefirească din ochi, pumnii pe care îi păstra necontenit încleștați – toate acestea începeau acum să ne atragă atenția. Felul lui de a ne privi era cu desăvîrșire ciudat. Aveam uneori senzația că e împins de o forță nevăzută, fără ajutorul căreia ar înțepeni, zîmbind foarte stins, în fața noastră.

Și apoi, nu înțelegeam ce se întîmplă în casa aceasta, destul de luminată și totuși, pentru urechile noastre, pustie. Un asemenea eveniment – apariția a trei străini în plină noapte – nu rămîne niciodată netrecut în seamă într-o casă indiană. Ne așteptam să vedem umbre agitîndu-se în preajma noastră, să zărim siluete feminine spionîndu-ne la colțuri sau dinapoia zăbrelelor, să auzim acele șoapte înăbușite ale slujnicelor trezite din somn, pașii lor moi pe lespezile din curte.

— Curînd odăile pentru odihna de noapte vor fi pregătite, începu Nīlāmvara, pentru a treia oară, aceeași frază.

Și cu toate acestea nimeni nu venea să ne anunțe că odăile sînt pregătite. Am fi voit să ne retragem nu din pricina oboselii – eram prea tulburați de toate întîmplările ca să nu ne fi pierit somnul – ci ca să scăpăm de prezența istovitoare a gazdei noastre. Deodată, Van Manen ne privi și ne spuse în englezește.

— Dar n-am întrebat nimic de femeia aceea al cărui țipăt l-am auzit în șosea.

Într-adevăr, tocmai lucrul acesta nu i-l spusese. Îi vorbise de accidentul nostru, mințind că mașina se defectase și că șoferul a rămas s-o păzească, dar nu pomenise nimic de strigătele de ajutor auzite cu un ceas înainte. Niciunul dintre noi nu-și dădea seama cum am putut rămîne atîta timp în fața acestui om – care fără îndoială știa ceva – fără să-l întrebăm, fără să-i mărturisim adevărul. Amintirea strigătelor din pădure ne-a tulburat din nou acum. Eu, cel puțin, am avut impresia că m-am trezit brusc din somnul în care căzusem îndată ce începusem urmărirea luminiței aceleia – și am simțit că mi-e din nou teamă. Aș fi vrut să facem ceva, măcar acum, după ce pierdusem atîta timp prețios.

Femeia aceea poate și-a dat duhul, iar noi străbătusem o bucată bună din junglă ca să cerem găzduire la casa lui Nīlāmvara Dāsa. Ce vrajă necurată ne luase la toți mințile și ne pironise acolo, atîta timp, în fața unui om care repeta din zece în zece minute aceleași cuvinte?

— Spune-i, poate știe despre ce e vorba, îl sfătui Bogdanof pe Van Manen.

Așa cum se odihnea pe jilțul de lemn, Van Manen începu să povestească, anevoie stăpînindu-și nervozitatea. Dar de la cele dintîi cuvinte, gazda noastră își acoperi fața cu palmele, gemînd. Ne-am apropiat toți de el.

— Lila, Lila! gemea.

Apoi a borborosit cîteva cuvinte fără înțeles pentru