— Ce spune? Ce spune?! l-am întrebat noi, cu aprindere, pe Van Manen.

— Nu-l înțeleg nici eu, ne răspunse el.

Apoi întrebă din nou în bengali.

— Ce s-a întîmplat?! Cine era?!

Aceleași gemete și aceleași cuvinte neînțelese, din care desprindeam doar numele de Lila și cîte un strigăt de durere.

— Cred că era fata lui, ne mărturisi Van Manen. Dar nu înțeleg ce vrea să spună; vorbește prea repede.

— De bună seamă că au omorît-o, șopti Bogdanof. Dar cum a aflat de asta?! Și, dacă știa, de ce nu ne-a spus nimic pînă acum?!

Van Manen nu mai îndrăzni să-l întrebe. Rămaserăm amuțiți, neștiind dacă trebuie să ne retragem fără să-i spunem sau să așteptăm întoarcerea bătrînului, care ne pregătea, de atîta vreme, odăile.

— Cum de nu i-a putut veni nimeni în ajutor?! exclamă deodată Van Manen. Căci doar nu era singură; femeile nu ies niciodată singure aici și cu atît mai puțin la miezul nopții.

În clipa aceea bătrînul intră în cameră și se apropie cu pași obosiți de noi.

— Iat-o! O aduc; e acolo! ne spuse el foarte încet, ridicînd brațul.

Am sărit cu toții la ușă. Mi s-a părut că era plină de umbre curtea și cîțiva oameni îmbrăcați ciudat, cu turbane, duc o năsălie de ramuri. Dar n-am distins nimic. N-am auzit nimic, nici un bocet, nici un strigăt. M-am întors speriat, simțind că în apropierea mea trecuse cineva. L-am zărit pe Nīlāmvara depărtîndu-se anevoie, ca și cum fiecare pas pe care l-ar fi făcut ar fi întrecut cu mult puterile lui.

— Nu putem rămîne aici, șopti Bogdanof. Nu poți cere găzduire unui om căruia i-a fost asasinată fiica sau soția.

— Da, e mai bine să mergem, spuse Van Manen.

Am fi vrut să vestim cuiva plecarea noastră și să cerem încă o dată scuze gazdei, dar nu mai era nimeni în curte. Bătrînul dispăruse și el, ca intrat în pămînt.

Bogdanof s-a îndreptat cel dintîi spre poartă și nici n-a mai îndrăznit să-și arunce ochii înapoi. Am privit cu ușurare vetrele cu jăraticul pe jumătate stins, care ne-au întîmpinat în poiana din fața casei.

[1] Nu înțeleg englezește. (n. r.)

Oboseala am început s-o simt cîtva timp în urmă, cînd ne depărtasem de casă și urmam liziera pădurii. A fost la început ca o ușoară amețeală, apoi o sleire treptată și de-abia am mai găsit puteri să mă rezem de un trunchi, ca să nu alunec doborît la pămînt.

Nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Nu-mi dădeam seama dacă am rămas singur sau dacă cei doi tovarăși mă așteaptă să-mi vin în fire. Nu știu cît am stat așa, rezemat de trunchi, dar cînd m-am trezit începuse să se lumineze de ziuă. Mă simțeam încă vlăguit, fără nici un gînd, fără nici o amintire precisă de toate cele cîte se întîmplaseră.

Spre mirarea mea, am descoperit curînd pe cei doi tovarăși așezați în iarbă la cîțiva metri depărtare de locul unde mă oprisem. Van Manen parcă dormita, cu capul rezemat în palme; Bogdanof era pe jumătate întins pe pămînt. Cu greutate m-am apropiat de ei.

— Ce s-a întîmplat? întrebai, încercînd să zîmbesc. Cum de am rămas aici?!

Mă priveau și ei tulburați și m-au înfiorat cearcănele pe care le avea Bogdanof, fruntea lui palidă, ochii care rămăseseră fixați într-ai mei, fără să înțeleagă.

— Cred că ne-a doborît oboseala pe cîteșitrei, vorbi el în cele din urmă.

M-am așezat și eu lîngă ei, abia tîrîndu-mi picioarele. Parcă aș fi zăcut săptămîni de-a rîndul, atît mă simțeam de slab. Ochii mi se împăienjeneau după cel mai mic efort. Îmi dădeam totuși seama că se luminase de ziuă și iarba era umedă de rouă. Am mai rămas cîtva timp așa, fără să scoatem o vorbă. Dar tovarășii mei, îndeosebi Van Manen, care încă își păstra capul în palme, mi se păreau atît de zdrobiți, încît m-am simțit dator să fac ceva. M-am ridicat anevoie și am început să privesc, cu toată luarea-aminte de care eram în stare, în jurul meu. Nu mi se păreau atît de necunoscute locurile. Pădurea era rară pe aici; doar cîțiva palmieri mai bătrîni, salcîmi înalți și tufe bine mirositoare.

Am început să înaintez cu multă prudență și după vreo zece pași am distins, destul de aproape de noi, drumul care se desprindea din șoseaua cea mare și se îndrepta spre bungaloul lui Budge. Descoperirea aceasta mi-a dat puteri. Am strigat, întorcînd capul către tovarășii mei.

— Sîntem aproape de bungalou!

Vestea i-a zguduit, fără îndoială, căci ne închipuisem că ne aflăm pe undeva la miazănoapte de Serampore. L-am văzut pe Bogdanof cum se ridică anevoie și întinde mîna lui Van Manen. Am vrut să alerg spre ei, ca să-i ajut, dar de la cel dintîi pas mai grăbit am simțit pămîntul învîrtindu-se cu mine. A trebuit să mă opresc ca să-mi vin în fire. Curînd, cei doi tovarăși se apropiară. Van Manen avea obrajii supți, pleoapele întunecate și privirile lui erau ale unui om care nu înțelege ce se petrece cu sine. Răsufla greu și gura o ținea necontenit deschisă. Mîinile lui Bogdanof tremurau întruna. Își rotea ochii, nevenindu-i să creadă că într-adevăr sîntem aproape de bungaloul lui Budge.

— Am rătăcit probabil toată noaptea, spusei eu ca să le dau curaj. Șoferul trebuie să fie de partea cealaltă a pădurii, căutîndu-ne.

Cînd auzi de șofer, sîngele îi dogori obrajii lui Van Manen. Nu-și putu stăpîni o înjurătură cumplită, așa cum niciodată nu crezusem că e în stare să rostească. În orice caz, înjurătura aceasta ne învioră puțin.

Am ieșit în drum și am pornit agale către bungalou.

— Nu-mi dau încă bine seama ce s-a întîmplat cu noi, vorbi tîrziu Van Manen. Ce stranie oboseală.

Curînd răsări soarele. Lumina puternică ne trezi de-a binelea și începurăm să grăbim pașii. De altfel, n-am avut de mers decît vreo jumătate de ceas pînă la bungalou. Am zărit cu mirare mașina noastră așteptîndu-ne în fața verandei. Șoferul