dormita; în curte roboteau cîteva slugi care au înlemnit cînd ne-au văzut intrînd, desfigurați de oboseală, cu hainele jupuite, cu pantofii prăfuiți. Van Manen s-a îndreptat de-a dreptul către șofer și a început să-l lovească, înjurîndu-l.

Buimăcit, bietul om nici nu încerca să se apere, își pusese doar brațul la ochi și gemea.

— De ce-ai fugit, bestie?! urla Van Manen. Dacă ne rătăceam prin junglă și ne rămîneau oasele pe acolo?!

Slugile se adunaseră toate lîngă mașină, încremenite. Aproape că nu le venea să creadă că Van Manen lovește și înjură cu adevărat, el care era renumit prin generozitate și blîndețe.

— Am scăpat într-adevăr ca prin minune, vorbi Bogdanof în hindustani, ca să-l înțeleagă slugile și să înțeleagă furia lui Van Manen. Măgarul ăsta ne-a lăsat în drum și a fugit, s-a întors acasă.

— Am rătăcit toată noaptea, spusei și eu.

Oamenii ne priveau uluiți. Cei care sosiseră mai tîrziu își purtau ochii de la șofer la noi fără să înțeleagă nimic.

— Dar el v-a așteptat toată noaptea aici, îndrăzni în cele din urmă paznicul bungaloului.

Ceilalți prinseră curaj.

— A fost aici! Nu s-a mișcat de aici!

La început, nu ne-am dat bine seama ce vor să spună. Am înțeles că șoferul, văzînd că noi nu ne mai întoarcem din pădure, s-a înapoiat la bungalou și ne-a așteptat în fața verandei pînă dimineață. Van Manen îl învinuia tocmai că-și pierduse atît de repede răbdarea pe drum și se întorsese. Cum își închipuia el că vom face noi tot drumul acela, noaptea, pe jos?!

— Dar n-a plecat de aici! stărui paznicul. Am stat de vorbă pînă tîrziu și nu s-a mișcat de aici.

— Eu mă miram tocmai că director Sahib nu mai pornește la drum! exclamă șoferul.

De data aceasta am simțit cum mi se urcă tot sîngele în obraji. Toți oamenii aceștia au să creadă că am băut prea mult și nu ne mai aducem aminte de ce am făcut.

— Ce vrei să spui?! interveni Bogdanof. Cum nu te-ai mișcat de aici?! N-am plecat noi, cu toții, pe la unu noaptea, și apoi am rătăcit drumul și am auzit un țipăt de femeie în pădure?!

Șoferul șovăi, căutînd buimăcit ajutor în toate părțile. Nu îndrăznea să se apere spunînd adevărul. Dar cînd Van Manen începu să răcnească, amintindu-i de tot ce-am vorbit, cînd ne-am dat seama că am rătăcit drumul, șoferul se hotărî să vorbească.

— N-am plecat deloc, director Sahib! Mașina nu s-a mișcat din curte.

— E adevărat, așa a fost, întăriră ceilalți.

Van Manen își pierdu din nou răbdarea.

— Cu alte cuvinte, ne faci pe noi mincinoși!

— Poate ați luat o altă mașină, încercă să se scuze șoferul. Căci, uitați-vă, așa cum am spălat-o de aseară, așa a rămas, curată!

Van Manen se întoarse spre noi.

— E nebun! Au înnebunit toți aici! Haideți în casă.

Am găsit-o deschisă, lucru care nu s-ar fi cuvenit, căci îndată după plecarea noastră paznicul era dator să încuie toate încăperile.

— Montează o piesă de teatru cu ajutorul paznicului și al servitorilor, spuse Bogdanof îndată ce am rămas singuri. Probabil că ne credea pe toți beți.

— Are s-o plătească în orice caz destul de scump! mormăi Van Manen scoțîndu-și haina și lăsîndu-se să cadă într-un fotoliu de paie.

Mă simții obligat să adaug și eu ceva, căci mi se păruse că surprind o lumină sarcastică în ochii cîtorva dintre servitori cînd le-am spus că am petrecut noaptea rătăcind prin junglă. Gîndul că ne socotise atît de beți, încît să-și îngăduie să-și bată joc de noi, mă exaspera.

— În orice caz, mi s-a părut suspect alibiul cu mașina curată, așa cum pretinde că o lăsase aseară, spusei. E un amănunt care trădează premeditarea.

Răcoarea din casă, oboseala cu care luptasem greu în ultimele ceasuri, ne-au făcut să punem capăt discuției și, după ce ne-am spălat, ne-am întins fiecare în paturile în care obișnuiam să dormim și foarte curînd ne-a cuprins somnul.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Un om mare

Pe Eugen Cucoaneș îl cunoscusem încă din primele clase de liceu, dar nu ne împrieteniserăm niciodată; în Universitate îi pierdusem urma. Aflasem doar că se înscrisese la Politehnică.

Întîlnindu-l odată întîmplător într-o tutungerie, cîțiva ani mai tîrziu, îmi spusese că își luase diploma și dobîndise un post, neașteptat de bine retribuit, într-un oraș din Ardeal. Nu l-am mai văzut de-atunci. Care nu mi-a fost deci mirarea cînd, într-un amurg peste măsură de trist, din iulie 1933, mă trezesc cu el intrînd în camera mea de lucru. Firește, l-am recunoscut îndată, dar mi s-a părut schimbat; chiar acei cinci, șase ani care trecuseră de la ultima noastră întîlnire nu dădeau cu totul seama de neașteptata schimbare a înfățișării lui.

— Știi că am început să cresc? îmi mărturisi el brusc, înainte de a fi avut timpul să-i pun vreo întrebare. Întîi nu mi-a venit să cred, dar m-am măsurat și m-am convins că așa e: de vreo săptămînă, am crescut enorm. Poate șase, șapte centimetri. Eram cu Lenora pe stradă și am observat deodată amîndoi. Și azi-dimineață era și mai mare diferența.

Străbătea în glasul lui o ușoară neliniște și nu-și găsea locul, cînd așezîndu-se pe speteza unui fotoliu, cînd pornind de la un capăt la altul al biroului, plimbîndu-se nervos, cu mîinile la spate. Am observat că nu știa cum să-și mai ascundă mîinile și am înțeles: manșetele îi ieșeau exagerat în afară, oricît se trudea el să-și tragă necontenit mîneca hainei.

— Trebuie să le trimit pe toate la croitor, să le dea drumul, vorbi el surprinzîndu-mi privirile.

Încercai să-l liniștesc, amintindu-i că în liceu se tot plîngea că va rămîne scund. Mă întrerupse din nou:

— Dacă aș fi crescut și eu ca oamenii, într-un an, doi… Dar așa,