— Dar explică-mi un lucru… De ce plăteşti o pereche de ciorapi 350 de lei… Îţi spun drept că am îngheţat când am văzut asta, săptămâna trecută, când am intrat amândoi la magazinul de lângă teatru.

  — Am să-ţi răspund la asta, spunându-ţi ce-am păţit odată… Într-o zi, întârziind la Roman, într-o chestie de aviaţie, mi-am cumpărat de la un magazin de acolo trei perechi de ciorapi, pe care i-am găsit mai buni de altfel… Era vară, alergam mult, că era vorba să fixăm acolo un aerodrom intermediar. Spre seară, eram extenuat şi cu picioarele umflate, mi-era aproape rău… Timp de trei zile am crezut că sunt bolnav… Am venit în Bucureşti… Aci nu mai aveam nimic… Din când în când însă mi se umflau picioarele… Până când, aşa printr-o asociaţie de idei, am descoperit că de câte ori puneam ciorapii cumpăraţi la Roman, de atâtea ori mi se umflau picioarele. I-am aruncat şi-am scăpat de necaz. Mai târziu un chimist mi-a explicat că erau vopsiţi, economicos, cu vopsea toxică, proastă, neprecipitată, care intra în pielea piciorului, umflându-l şi provocând o transpiraţie toxică.

  Ladima se făcuse palid, în mod comic, ca un sergent major care are lipsă la magazie.

  — Ştii că eu sufăr foarte mult de picioare… Mi se umflă… Am început să râd, eu acum.

  — La dumneata trebuie să fie altceva… Aşa sunt scriitorii… N-ai văzut că în scrisorile lui, Eminescu se văita mereu că-i sunt picioarele umflate?

  M-a privit în ochi, mirat, şi foarte serios, aşa grav, deodată:

  — Ascultă, e adevărat, ai citit scrisorile lui Eminescu?

  Am ridicat din umeri afirmând nedumerit, am înţeles însă că şi el, ca şi cealaltă lume, mă crede şi mai prost şi mai incult decât sunt.

  Nu ştiam dacă să mă bucur că fac o impresie atât de neaşteptată, sau să mă întristez că dacă spun ceva rezonabil, surprind, uimesc. Am socotit că e mai bine să nu stărui.24

  E drept că aceste scrisori le citisem pentru că îmi spusese doamna T. Să le citesc. Căci ea citea memorii şi colecţii de scrisori cu pasiune. Abia după un timp a reluat, încât m-am mirat.

  — Bine, bine, dar cum se face că totuşi costumele dumitale nu se demodează? După câte ştiu, apar în fiecare an modele noi, în jurnalele de modă.

  — Da, însă diferenţele sunt foarte mici… Vorbesc de moda bărbătească… Reverurile ceva mai late sau mai înguste, aripioara lui când în unghi ascuţit, când în unghi drept cu ele. Variază iar, puţin, lungimea vestonului. Altă schimbare priveşte spatele. Acum cinci ani, chiar după război, talia era sus, adică era mai îngustă, ca pe un corset de muşchi, ca la ofiţeri… Acum doi ani, era talia jos, iar în dreptul spetelor, spre coastă, cobora în două mici falduri. Acum se poartă spatele hainei de sus până jos egal de lat, dreptunghiular, peste câţiva ani s-ar putea să se poarte iar cu vreo mică modificare. De altfel, e foarte important la bărbat, căci asta dă o impresie de îngrijit – l-am privit cu intenţie – să aibă ghetele frumoase şi cămaşa cu guler care-i vine pe măsura lui. Aci am făcut o pauză cu înţeles, căci el purta nişte gulere largi, scrobite, care-i îmbătrâneau gâtul, dându-i ceva rahitic. De asta vream să-l dezvăţ mai întâi, făcându-l să puie gulere moi, de culoare, care ar fi fost mai ieftine şi mai uşor de spălat.

  — Domnule Vasilescu… Uite pe tânărul acela care dă bună seara cucoanei de vizavi, cela în haine cafenii… Are vesta încheiată cu un şir de nasturi până la nodul cravatei, ca un abate, de nu i se vede deloc cămaşa… Haina abia-i trece de şolduri, iar pantalonii sunt jos strânşi pe gleznă, ca nişte pantaloni de pielea dracului, din cei care poartă pictorii… E sau nu la modă? Să-ţi spun sincer, nu mi se pare o vanitate mai puerilă decât aceea de „a fi la modă”. Ce lecţie de modestie ar trebui să li se dea acestor domni!

  — Domnule Ladima, dar e o glumă… Asta numeşti modă? Dar aşa se îmbracă pe stradă câţiva dansatori care apar seara, la varieteuri, în frac vărgat, de „fantezie”, ca să-şi debiteze numărul şi câţiva băieţi de liceu, care, dezorientaţi, îi imită. Un mare croitor la Paris mai curând se spânzură decât să facă asemenea costum. Nici măcar la Bucureşti nu are să accepte vreunul dintre cei doi-trei mari croitori să „taie” un asemenea costum. Aceştia, în principiu, nici nu lucrează pentru băieţandrii de douăzeci de ani, oricât de mult ar plăti ei. Costumele astea de prost-gust le fac de obicei croitorii de mâna doua de pe strada Regală, Academiei, Brezoianu, sau mai ştiu eu care…

  — Ei, cum, tăgăduieşti că e o modă? L-am privit lung.

  — O modă bărbătească, de când lordul Derby a adoptat fracul negru şi de când s-a fixat costumul acesta „nemţesc”, cred că marxistă… Mici deosebiri de amănunte, fără nici o importanţă… E drept că, în genere, bărbaţii care au trecut drept faimoşi eleganţi, care au preţuit în mod deosebit accesoriile, le rămân credincioşi… Sunt aşa de mici, încât nu sunt remarcate în genere decât de cei care sunt de obicei atenţi la îmbrăcăminte. Vreau să spun că mai toţi bărbaţii rămân la idealul de eleganţă pe care l-au avut când au îmbrăcat primele haine „la modă”, nu fără un dezgust de aristocraţi conservatori faţă de inovaţii. Uite acest superb exemplar, care e Tony Bulandra, a rămas la culoarea verde de dinainte de război25, care azi nu se mai poartă, la manşetele scrobite, la monoclul cu şnur negru, iar când vine în salon intră cu mănuşi albe, purtând mereu tocurile înalte. Acesta era maximum de eleganţă când a început el să joace pe cuceritori. Uite regizorul Teatrului Naţional, Soare Z. Soare, care a risipit foarte multe milioane. Nu va renunţa decât simţindu-se nenorocit la cămaşa şi gulerul scrobit, la vesta cu