— Nu știu nimic, murmură el abia auzit. Știu doar că a fost îngrozitor. Și că au murit toți. Pe toți i-am îngropat.

Konrad von Feuchtwangen îi umplu din nou potirul.

— Ce s-a întâmplat cu alchimistul, care era numele lui, cumva John Scoro? Pentru că preotul nu reacționă, vru totuși să se asigure, cu un ochi la secretar, care confirmă. Spuneți că John Scoro era pe moarte?

— Morți toți, murmură preotul abia vorbind.

— Și medicul care ajunsese să facă singur aurul? Mengedder? Și el este mort?

În afară de faptul că, după toate aparențele, cu cât oamenii se aflau mai aproape de enigmatica piatră, cu atât mureau mai repede, marele maestru nu mai obținu alte informații.

— Toți sunt morți, toți. I-am îngropat pe toți. Sunt morți. Era aurul diavolului, el i-a omorât.

Poate că nu trebuia să îi mai toarne vin. Marele maestru puse urciorul deoparte. Apoi mai întrebă:

— Mormântul cavalerului Bruno, de ce l-ați făcut atât de departe de burgul lui? Într-un loc atât de neobișnuit?

În ochii piosului bărbat sclipiră lacrimi.

— În pământ nesfințit, da. Toți sunt în pământ nesfințit, deși eu am încercat… Am crezut că în acest fel vom ține blestemul departe de burg. Dacă îl îngropăm departe și îngropăm împreună cu el și blestemata lui armură.

— Vreau să mă conduceți acolo. Vreau să văd armura.

Preotul îl privi îngrozit pe marele maestru.

— Stăpâne, eu vă spun că este periculos! Vă rog să renunțați la această intenție!

— Nicio grijă, voi ține seama de avertismentele dumneavoastră, încercă să îl liniștească Konrad von Feuchtwangen. Arunc doar o privire. De la o distanță sigură. Mie mi se pare că această armură este unicul obiect rămas în urma acestei cutezanțe și de aceea trebuie să o văd cu ochii mei.

Privirea lui pater Augustinus se pierdu din nou în depărtări.

— El voia să strângă bani pentru o nouă cruciadă. Să recucerească Țara Sfântă pentru creștinătate. Nu avea liniște știind-o pierdută…

Marele maestru clătină din cap a înțelegere.

— Îmi amintesc de el. A fost un luptător viteaz. Să știți că și eu am fost printre apărătorii Acrei.

Chiar la Acra fusese numit mare maestru, după ce predecesorul său, nefericitul Burghard von Schwanden, alesese cel mai nepotrivit moment să se retragă din funcție. Făcuse tot ce îi stătuse în putere pentru a salva dificila situație, dar mamelucii sultanului Khalil fuseseră superiori numeric. Spre deosebire de marii maeștri ai celorlalte ordine, el le ordonase cavalerilor săi să se retragă, pentru că i se păruse fără sens să apere fortăreața până la ultima picătură de sânge. Dacă nu ar fi luat această decizie, fără nicio îndoială și-ar fi găsit moartea la căderea Acrei. Pentru că, după cum s-a aflat mai târziu, musulmanii au ucis fără deosebire bărbații, femeile și copiii.

Konrad von Feuchtwangen nu îi povesti toate acestea preotului, dar se gândi dacă nu cumva Bruno von Hirschberg se simțea vinovat că rămăsese în viață, în timp ce aliații lui căzuseră acolo. Și el se simțise astfel, cu atât mai mult cu cât fusese desemnat mare maestru. Ar fi trebuit să moară în nisipurile Palestinei! De mult credea asta și i-a fost foarte greu să poarte această povară. Se întreba ce ar fi trebuit să facă, dacă ar fi fost în locul cavalerului, dacă ar fi avut o asemenea ocazie, dacă ar fi fost pus în fața unei asemenea încercări.

— Îmi puteți arăta locul? Chiar mâine? mai întrebă el o dată.

Pater păru că se gândește și după o vreme răspunse:

— Dintre cei care l-au însoțit, sunt singurul care mai trăiește. Dacă nu vi-l arăt, nu îl va găsi nimeni niciodată.

— Un motiv în plus pentru a nu mai pierde timpul, zise marele maestru. Fratele Ekkehard vă va conduce la adăpostul dumneavoastră, iar mâine-dimineață pornim la drum.

Pierduseră însă prea mult timp. În acea noapte pater Augustinus s-a stins.

•

Și ultimii cercetași trimiși de marele maestru cu misiunea de a găsi mormântul lui Bruno von Hirschberg s-au întors obosiți. Se vedea de departe că nu au avut succes. Nu descoperiseră nimic și niciunul dintre locuitorii așezărilor din zonă nu le putuse spune unde se afla locul înmormântării.

Konrad von Feuchtwangen își așteptă însă oamenii și le mulțumi. Voia să se retragă în cortul lui, când unul dintre cavaleri îi dădu o veste aproape de necrezut.

Acesta îi spuse că trei bărbați care se aflau în pădurea de la est de Hirschberg, cu un car cu boi, ar fi văzut o căruță gonind dinspre burg, cu o viteză nemaipomenită la un astfel de atelaj. Oamenii ar fi încercat să se dea din calea ei, drumul prin pădure fiind îngust, dar…

— Dar? îl îndemnă marele maestru pe cercetaș să continue.

— Iertați-mă, zise acesta, eu spun doar ce mi-au povestit cei trei țărani.

— Da, răspunse nerăbdător marele maestru. Vorbește!

— Au spus că acea căruță se îndrepta către ei fără nicio intenție de a opri și, neavând timp să se arunce într-o parte, se așteptau să intre în ei, dar…

— Ce s-a întâmplat? Vorbește!

— Apoi, continuă rușinat omul, căruța cu un cal, având pe capră un bărbat, a trecut prin ei ca un spirit. Ei au privit cum dispărea în pădure și au auzit tropăitul calului, și-au făcut semnul crucii și au plecat spre casă.

Marele maestru îl privi pe mesager nevenindu-i să creadă. Totuși porunci:

— Aduceți-mi-i pe cei trei bărbați! Vreau să vorbesc cu fiecare.

Ceea ce s-a și întâmplat. Erau un țăran, fratele acestuia și un argat și fiecare povesti același lucru. Diferea doar descrierea bărbatului de pe capra căruței. Unul susținea că bărbatul era voinic ca un urs, altul că era scund și respingător, iar cel de al treilea jura pe tot ce avea mai sfânt că acel bărbat era medicul principelui de Hirschberg. Căruțașul gonea de parcă era urmărit de diavol. Când marele maestru îi întrebă încotro mergea, toți au susținut: „Spre est!”

Marele maestru le dădu drumul, lăudându-i și mulțumindu-le, și trimise după fratele Ekkehard.

— Este așa cum mă gândeam, îi spuse Konrad von Feuchtwangen acestuia. Piatra nu a