dispărut pur și simplu nici în cer și nici în iad, ci a fost furată. Și astfel… El se opri înainte să spună o enormitate: Da, pentru asta a distrus burgul. Dumnezeule din ceruri! Un burg fortificat cum rar am mai văzut. Un singur om.

Tânărul călugăr făcu ochii mari. Până atunci, acesta cântase psalmi și recitase versete biblice. Niciodată nu luptase corp la corp, nu asediase niciodată o cetate ce scuipa smoală topită și arunca săgeți în timp ce zidurile ei se înroșeau de sângele atacatorilor. Nici măcar nu putea bănui cât de puțin înțelegea din spusele marelui maestru. Nu avea cum să cunoască fiorul resimțit în acel moment de înaltul cavaler.

Konrad von Feuchtwangen înțelese motivul pentru care soarta îl adusese în această zi în acest loc. Întunericul fu alungat de lumină. Brusc întrezări viitorul.

— Vreau, îi spuse el fratelui Ekkehard, să mă însoțiți la o discuție cu Sfântul Părinte.

Tânărul se sperie. Marele maestru zâmbi degajat și continuă să își dezvăluie gândurile cuiva care nu îl mai putea auzi și care își dădu seama cât era de neînsemnat. Nici nu era important ce înțelegea el. Konrad von Feuchtwangen gândea cu voce tare pentru a-și lămuri viziunea pe care o avusese.

— Nu vor mai fi cruciade. Nu unele care să se asemene celor de până acum. Țara Sfântă este în mâini musulmane și așa va rămâne mult timp. Asta înseamnă că toate ordinele cavalerești care au fost înființate odinioară pentru apărarea Țării Sfinte nu vor mai avea în viitor misiuni. Și dacă nu vor găsi noi misiuni, au să dispară. Acum soarta ne-a arătat care va fi noua misiune a Ordinului Cavalerilor Teutoni.

Ekkehard, palid, urmărea cu greu cuvintele stăpânului său.

— Piatra? abia șopti el.

— Piatra. Tu mă vei însoți ca martor când voi vorbi cu papa Bonifaciu. Știu că este obligația pe care Dumnezeu mi-a transmis-o să îl conving să acorde această nouă misiune Ordinului Cavalerilor Teutoni: urmărirea pietrei răului, găsirea și distrugerea ei. Sau, dacă nu va putea fi distrusă, depozitarea ei într-un loc secret și păzirea până la sfârșitul veacurilor.

•

După un timp s-a aflat că și Friedrich von Komwart murise, ca toți ceilalți, fără o cauză evidentă.

— Acesta este cu adevărat un loc al diavolului, decise marele maestru și porunci ca burgul să fie făcut una cu pământul. Vreau să nu mai rămână piatră pe piatră. Astupați tot ce se află sub pământ, nivelați tot ce se află deasupra. Ștergeți totul de pe fața pământului, în așa fel încât generațiile viitoare să nu mai găsească nicio urmă.

15.

Hendrik se smulse cu greu din lectură. Prin fața ochilor îi defilară păduri, o cetate distrusă de incendiu, muribunzi și morți, iar acum pe ecranul unui computer totul fu înlocuit cu liniștitoarea imagine a paginii unei cărți scanate.

Se îndreptă și răsuci de câteva ori capul, pentru a-și dezmorți ceafa înțepenită. Ce trebuia să rețină din toate acestea? Nu știa.

Adalbert procedă ca el, apoi cu un gest de dezamăgire se sprijini de speteaza scaunului.

— Hmm… Acum știm, zise el din vârful limbii.

— Ce știm? întrebă iritat Hendrik. Ce știm acum?

— Că totul nu este decât o poveste fantastică. Așa cum am bănuit de la început. Adalbert mustăci, parcă indecis dacă acesta era un motiv de bucurie nemăsurată. Dacă a fost scrisă din secolul al XIX-lea se cheamă altfel. Probabil poveste de groază. Nu am idee, nu mă pricep la literatură.

— Cum așa? Cum de crezi că este o fantezie?

Adalbert arătă cu o mișcare a capului către laptop.

— Episodul acesta din final. Căruța care trece prin oameni ca un spirit. Acolo autorul s-a rupt total de realitate. Acesta este un motiv din poveștile cu fantome.

— Științele naturii nu cunosc totul. Asta spuneai și tu mereu.

— Da, așa este. Adalbert se uită la ceas. Dar câteva lucruri sunt clare.

Pe Hendrik îl cuprinse un sentiment puternic de panică. Era evident că Adalbert își pierduse interesul. Probabil că în curând îi va reproșa că asta l-a costat timp prețios, timp pe care l-ar fi putut folosi în scopul progresului științific.

Dar el? Era dezamăgit și încă sub efectul panicii. De fapt, asta însemna că ajunsese la capătul drumului? La capătul unui drum care începuse atât de promițător și care le dăruise prima aventură comună adevărată. Aventură care, ca de obicei, se încheiase dezamăgitor. Ca întotdeauna.

Privi în jur, vrând să înțeleagă ce se petrecuse. Erau aici. Aici, în această cafenea. În câmpul vizual al unui bărbat tânăr, cu barbă încâlcită, așezat în fața laptopului său, și sorbind alene dintr-o cafea, pe care cu siguranță nu o va termina curând. În zgomotul făcut de un grup de fete vesele, care trăncăneau în germana lor elvețiană de neînțeles. În zona în care se simțea mirosul aparatelor de preparat cafeaua și al mașinii de spălat vesela.

Mânat de un impuls de moment, Hendrik trase laptopul spre el și zise;

— Dar Ordinul Cavalerilor Teutoni a existat cu adevărat, nu?

Albert ridică dezinteresat din umeri.

— Da, din câte știu. Nici la istoria medievală nu mă pricep.

— Există lucrări despre așa ceva, ripostă Hendrik și intră pe Wikipedia.

Hmm… Ținuse bine minte. Știa ceva din timpul școlii, însă află detalii noi: ordinul fusese întemeiat de negustorii din Lübeck și Bremen în anul 1189, sub numele de „Casa Cavalerilor Spitalului Sfintei Marii a Germanilor din Ierusalim”.

— O frăție cu scopul îngrijirii bolnavilor, concluzionă el cu jumătate de gură. Cu mai bine de opt sute de ani în urmă. La Acra. Orașul mai există și astăzi, se află la nord de Haifa. Deci în Israel.

— Ce pierduseră acolo?

— Cea de a treia cruciadă.

— Ah, da. Clar, cavaleri.

— Ei au preluat un spital, după exemplul cavalerilor de Malta. Și la scurt timp după aceea s-au transformat în ordin militar, după exemplul Ordinului Templierilor.

— Ceea ce astăzi s-ar numi strategie Me too!

Hendrik citi mai departe:

— În anul 1205 papa Inocențiu le-a permis să poarte o ținută albă cu cruce neagră. El ridică mirat privirea: La grădiniță aveam asemenea ilustrații cu cavaleri. Pelerină albă, cruce