A doua zi dimineaţa, mi s-a adus un cal – aşa era programul – şi după ce am trecut călare pe la casa miresei, am pornit în capul unei coloane afară din oraş, la Crâng. Pe marginile şoselei, de o parte şi de alta lume, prin copaci erau copii, iar pe şosea veneau în urma mea naşii, în trăsuri omate, în frunte cu profesorul Cuza şi Generalul Macridescu, Hristache Solomon, Col. Blezu, Col. Cambureanu, Tudoroncescu, Georgică Niculescu, Maior Băgulesscu şi alţii. Venea apoi carul miresei cu şase boi, împodobit cu flori. Apoi alte care ale nuntaşilor. În total 2.300 care, trăsuri şi automobiler, toate încărcate cu flori şi lume îmbrăcată în costume naţionale. Eu ajunsesem la 7 km. de oraş, în Crâng şi coada coloanei încă nu ieşise din Focşani.

  În Crâng s-a oficiat nunta pe o estradă de scânduri pregătită anume. Erau de faţă între 80-l00.000 de oameni. După oficierea slujbei religioase au început hora, jocurile şi petrecerea. Apoi a urmat masa întinsă pe iarbă verde. Fiecare îşi adusese de mâncare, iar focşănenii avuseseră grijă şi pentru lumea venită din alte părţi.

  Toată această desfăşurare de costume naţionale, de care româneşti, de viaţă şi de entuziasm, a fost filmată.

  Peste câteva săptămâni s-a reprezentat la Bucureşti. Dar numai de două ori, căci Ministerul de Interne, a confiscat şi filmul şi copia lui şi le-a dat foc.

  Spre seară, nunta s-a terminat într-o înfrăţire şi însufleţire generală. Eu am plecat în aceeaşi noapte cu soţia şi câţiva camarazi la Băile Herculane, unde am rămas două săptămâni la o veche familie de cunoscuţi, St. Martalog.

  Moţ a s-a dus la Iaşi, unde a început săparea temeliei Căminului Cultural Creştin, pe locul donat de ing. Grigore Bejan.

  BOTEZUL DE LA CIORĂŞTI.

  La 10 August, am botezat la Ciorăşti, lângă Focşani, 100 de copii care se născură în vremea aceea în judeţul Putna şi împrejurimi.

  Botezul trebuia să aibă loc în Focşani. Guvernul însă, pentru a-l împiedica, a decretat starea de asediu în acest oraş. Ne-am retras atunci la Ciorăşti şi prin foarte multe greutăţi, am reuşit până la sfârşit să botezăm sub baionete, copiii.

  DUPĂ UN AN REÎNCEPE MUNCA.

  M-am reîntors apoi la Iaşi, ca să lucrez alături de ceilalţi camarazi, la ridicarea căminului. Ne urmăream vechiul plan al clădirii, precum şi cel al organizării tineretului, planuri întrerupte de soartă aproape un an de zile.

  Au început să ne vină donaţii. Familia Moruzzi din Dorohoi a donat 100.000 lei, Generalul Cantacuzino a donat 3 vagoane de ciment, Românii din America, prin foaia „Libertatea”, au donat peste 400.000 lei. Ţăranii din cele mai îndepărtate sate ale Ardealului, Bucovinei, Basarabiei, contribuiau din puţinul lor pentru „Casa de la Iaşi”.

  Toate donaţiile veneau din cauza simpatiei mari de care se bucura acum mişcarea în toate straturile sociale. Mai cu seamă, stârniseră un adevărat entuziasm fotografiile care arătau cum studenţii şi studentele îşi construiau singuri casa. Era ceva cu totul nou, neîntâlnit încă nici la noi nici în străinătate. Crease, faptul acesta, atâta simpatie în Iaşi, încât funcţionarii când ieşeau de la birou, veneau acolo, îşi aruncau hainele şi puneau mâna pe lopată, pe târnăcop sau pe targa cu beton. La această muncă s-au întâlnit studenţii de la Cluj, din Basarabia, din Bucovina şi din Bucureşti. Frăţii de cruce se făcuseră acum în multe oraşe sub conducerea lui Moţa, aşa că din toate părţile veneau tinerii elevi şi lucrau, plecând apoi educaţi şi organizaţi.

  Doi ani de luptă studenţească, de frământări şi suferinţe comune ale întregului tineret al ţării, realizează o mare minune: restabilirea blocului unitar sufletesc al neamului ameninţat de incapacitatea de solidarizare şi contopire a bătrânilor în marea comunitate naţională.

  Acum tineretul adunat din toate părţile, consolida şi sfinţea această unitate sufletească, prin sforţările lui comune, în şcoala muncii pentru ţară.

  PRIMEJDII CARE PÂNDESC O MIŞCARE POLITICĂ.

  Curentul din ţară era formidabil. Nu cred să fi fost de multe ori pe pământul românesc un curent popular mai unanim ca acesta. Dar Liga nu mergea bine. Lipsă de organizare, lipsă de plan de acţiune. La acestea se mai adăugase în urma marelui curent, pericolul amestecului în cadrul mişcării, a unor elemente compromiţătoare şi primejdioase. O mişcare niciodată nu moare din cauza duşmanilor dinafară. Ea moare din cauza duşmanilor dinlăuntru. Ca orice organism omenesc. Nu moare omul decât unul la un milion din cauza exterioare (călcat de tren, de maşină, împuşcat, înecat). Omul moare din cauza toxinelor interne. Moare intoxicat.

  Ori, în urma proceselor de la Văcăreşti, Focşani, şi Severin, a venit în mişcare oricine a vrut. Unii au venit să facă escrocherii: încasări de abonamente, vânzări de broşuri, împrumuturi etc., care oriunde apărea, compromiteau mişcarea, alţii veniseră să-şi creeze situaţii politice şi începuseră să se lupte între ei să se pârască, să se submineze unul pe altul pentru şefie, locuri de deputaţi etc. Alţii erau de bună credinţă, însă nu aveau educaţia disciplinei, neînţelegând să se supună şefilor şi directivelor date, ci înţelegând să discute la infinit orice dispoziţie şi să lucreze fiecare după capul lui. Alţii, de asemenea de bună credinţă, dar incapabili de a se încadra.

  Sunt elemente foarte bune, care au structura sufletească alcătuită, încât nu se pot încadra, iar dacă se încadrează distrug totul. O parte sunt intriganţi din naştere. Oriunde intră, prin sistemul de a vorbi despre altul la ureche, strică întreaga armonie a organizaţiei şi o desfiinţează.

  O altă categorie o constituie acei care au câte o idee fixă: cred sincer că au găsit cheia tuturor soluţiilor, căutând să te convingă de valoarea lor. Alţii sufăr de boala ziaristicei. Voiesc cu orice preţ să fie directori de ziare sau cel puţin să-şi vadă numele iscălit la sfârşitul unui articol. Alţii au o purtare în societate de aşa natură, încât oriunde apar, compromit întreaga luptă şi macină încrederea de care se bucură organizaţia. În