mulţimea fluturând din batiste şi manifestându-şi dragostea şi dorinţa ei de luptă, prin urale care făceau să clocotească văzduhul. Stând la geam, mă uitam înapoi spre mulţimea aceea mare de oameni, din care nu cunoscusem mai înainte pe nimeni şi care acum se despărţeau de noi cu lacrimi în ochi, ca şi cum ne-am fi cunoscut de zeci de ani. În gând mi-am făcut o rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu pentru biruinţa pe care ne-o dăduse.

  Abia acum, trecând din vagon în vagon, am putut să-mi revăd camarazii de la Iaşi, vorbind cu fiecare în parte şi bucurându-ne toţi că Dumnezeu ne-a făcut biruitori şi ne-a scăpat din această primejdie, din care toţi duşmanii noştri credeau că nu voi mai putea scăpa.

  Într-u compartiment erau prof. Cuza şi prof. Şumuleanu cu d-na. Mergeau satisfăcuţi, înconjuraţi de dragostea noastră.

  Toate compartimentele erau, care mai de care, mai frumos împodobite cu flori şi cu verdeaţă. Mai ales că la staţia următoare Turnului Severin, un nou val de flori ni-l aduseseră, fără să ne fi aşteptat, ţăranii cu preoţii lor, cu învăţătorii şi cu copii de şcoală, cu toţii îmbrăcaţi în costume naţionale.

  În toate gările, lume multă aştepta sosirea trenului. Nu era o primire din acelea oficiale şi reci. Nu-i aduseseră pe oameni nici datoria, nici teama, nici interesul. Pe la marginea mulţimii am văzut bătrâni care plângeau. Oare de ce? Ei nu cunoşteau pe nimeni din cei care eram în tren. Pare că cineva necunoscut îi împingea, şoptindu-le tainic:

  — Veniţi la gară, pentru că din toate trenurile care trec, este unul care merge astăzi pe linia destinului românesc. Toate merg pentru interesul celor din trenuri, acesta merge pe linia neamului, pentru neam.

  Mulţimile au câteodată contact cu sufletul neamului. Un minut de viziune. Mulţimile văd neamul, cu morţii, cu tot trecutul lui. Îi simt toate clipele de mărire, ca şi acelea ale înfrângerii. Simt cum clocoteşte viitorul. Contactul acesta cu neamul întreg e plin de înfrigurare, de cutremur. Atunci mulţimile plâng.

  Aceasta va fi fiind mistica naţională, pe care unii o critică, pentru că nu ştiu ce este şi pe care alţii nu o pot defini, pentru că nu o pot trăi.

  Dacă mistica creştină cu finalul ei, extazul, este contactul omului cu Dumnezeu, printr-un „salt din natura umană în natura divină” (Crainic), mistica naţională nu este altceva decât contactul omului sau al mulţimilor cu sufletul neamului lor, printr-u salt pe care acestea îl fac, din lumea preocupărilor personale, în lumea eternă a neamului. Nu cu mintea, căci aceasta o face orice istorie, ci trăind, cu sufletul lor.

  Când trenul, împodobit cu drapele şi verdeaţă, a intrat în Craiova, peronul gării era plin de peste zece mii de oameni, care ne-au ridicat pe sus şi ne-au dus în dosul gării, unde cineva ne-a urat bun venit şi biruinţă. A vorbit prof. Cuza şi am vorbit şi eu câteva cuvinte.

  La fel am fost primiţi în toate gările mari şi mici, dar cu deosebire la Piatra Olt, Slatina şi Piteşti. În cele mai multe din aceste localităţi, aşezate de-a lungul liniei ferate, nu erau organizaţii naţionaliste, nu făcuse nimeni manifeste ca să-i cheme pe oameni la gară şi totuşi peroanele erau pline cu mii de oameni.

  La Bucureşti am sosit pe la orele opt seara. Am fost luat în braţe de pe peron şi scos în dosul gării. Acolo pe întreg pătratul acela era o mare de capete ce se prelungea de pe Calea Griviţei până dincolo de Şcoala Politehnică. Cred că erau peste 50.000 de oameni, cuprinşi de un entuziasm căruia nu-i putea sta nimic în cale. A vorbit prof. Cuza. Am vorbit şi eu.

  De altfel în toată ţara era un curent naţionalist aşa de puternic încât ar fi putut conduce L. A. N. C. la guvernarea ţării.

  Treceau nefolosite, în acele zile, cele mai mari momente tactice politice ale acestei mişcări, cu care ea nu se va mai întâlni niciodată.

  Profesorul Cuza n-a ştiut să valorifice un mare moment tactic cu care atât de rar se întâlnesc mişcările politice.

  Pentru orice observator obiectiv, cunoscător al luptelor politice, soarta L. A. N. C. a fpst pecetluită din acel moment.

  Am plecat. Toată noaptea ne-au ieşit oameni înainte prin gări. La Focşani erau în gară peste o mie. Era ora trei noaptea. Ei aşteptau aici de cu seară, de la ora patru. Voiau să ne oprim măcar o zi la ei. Dar am plecat înainte.

  În tren s-a suit o delegaţie cu Hristache Solomon, Aristotel Gheorghiu, Georgică Niculescu şi alţii.

  Mi-au spus:

  — Dacă nu am avut bucuria să avem procesul la noi, trebuie să faci nunta. la 14 iunie dimineaţa, trebuie să soseşti la Focşani. Vei găsi totul aranjat.

  Delegaţia s-a dat jos la Mărăşeşti, după ce am promis că la 14 iunie voi fi la Focşani.

  Dimineaţa, peste măsură de obosit, am ajuns la Iaşi. Studenţimea şi lumea din oraş erau la gară. Nea-u luat pe sus şi ne-au dus prin oraş până la Universitate. Acolo erau cordoane de jandarmi. Mulţimea a rupt cordoanele şi a pătruns înăuntru, ducându-ne pe sus în aulă. Aici a vorbit prof. Cuza. După aceea lumea s-a împrăştiat în ordine. Ne-am dus fiecare pe la casele noastre. Eu am revăzut cu drag căsuţa din strada Florilor, de care mă despărţisem cu opt luni în urmă. A doua zi, am plecat la Huşi, unde mama mă aştepta, plângând, în pragul casei.

  Câteva zile în urmă, am făcut cununia civilă la Primăria din acest oraş.

  IUNIE 1925 – IUNIE 1927

  NUNTA.

  La 13 Iunie, am plecat la Focşani cu mama mea, tatăl meu, fraţii, surorile, mireasa şi socrii. Ajunşi acolo, am fost găzduiţi de Generalul Macridescu.

  Acolo a venit, seara, comitetul de organizare al nunţii şi ne-a spus că totul este aranjat şi că din celelalte oraşe sosiseră peste 30.000 oameni, care fuseseră încartiruiţi cu toţii şi că vor mai