Preoteasa, G. N. Grecescu, D. I. Bora, V. B. Jujescu, C. Vărgatu, C. Surdulescu, Adolf Petayn, P. I. Zaharia, G. N. Boiangiu, I. Munteanu şi G. N. Ispas. Au depus jurământul şi s-au aşezat grav pe locurile lor. S-a citit actul de acuzare. Au urmat integoratoriile. Am povestit lucrurile aşa cum s-au întâmplat. Ceilalţi cinci au răspuns şi ei la interogatoriul ce li s-a făcut, spunând adevărul: că nu au fost amestecaţi în nici un fel în faptele care se judecă.

  Martori ai acuzării erau: un jidan şi poliţiştii de la Iaşi. În şedinţă au negat totul. Nu era nimic adevărat. Toate bătăile, toate schingiuirile erau pură invenţie. Negau chiar şi certificatele medicale eliberate de prof. Bogdan, medicul legist.

  Atitudinea aceasta, după ce juraseră pe cruce că vor spune adevărul şi numai adevărul, a provocat indignarea întregii săli.

  Pe unul din martori, comisarul Vasiliu Spanchiu, pe care-l vedeam transformat acum în cea mai blândă fiinţă, nu văzuse şi nu făcuse nimic, ridicându-mă, cu voia preşedintelui, l-am întrebat tare şi plin de indignare:

  — Nu eşti d-ta acela care m-a lovit cu pumnul peste faţă în grădină la d-na Ghica?

  — Nu sunt.

  — Nu eşti d-ta acela care băgai pe studenţi cu capul în căldarea du apă, atunci când, spânzuraţi cu picioarele în sus, erau bătuţi la tălpi?

  — Nici nu am fost pe acolo; eram în oraş pe atunci.

  Pe faţa lui, prin gesturile lui, din atitudinea lui întreagă, se vedea că minte, că jură pe cruce şi minte. Mulţimea din sală clocotea de indignare. Deodată, ca o expresie a acestei indignări colective, un domn sare din mijlocul mulţimii, îl apucă pe comisar în braţe şi-l scoate pe sus afară din sală.

  Era dl Tilică Ioanid. Îl auzim îmbrâncind pe comisar pe scările din dos:

  — Canalie, să pleci de aici că nu-şi garantăm viaţa.!

  Apoi adresându-se tuturor comisarilor din Iaşi:

  — Aţi schingiuit în mod barbar, cu mâinile voastre pe aceşti copii. Dacă aţi fi făcut aşa ceva la Tumu Severin, aţi fi fost măcelăriţi pe stradă de lume. Prezenţa voastră aici murdăreşte acest oraş; plecaţi cu primul tren, altfel va fi rău de voi.

  Acest gest a fost de altfel bine venit, căci lumea era cu sufletele încărcate. El a produs o uşurare în întreaga sală.

  Călăii erau umiliţi şi umblau salutând până la pământ şi cerşind câte o mică atenţie de la cel mai umil purtător de fundă tricoloră.

  — Parcă noi nu suntem buni români! Dar ce să facem? Am avut ordin.

  — Nu! Canalii! N-aţi avut suflet de părinte şi de român. N-aţi avut onoare de oameni. N-aţi avut respect pentru lege. Aţi avut ordin? Nu! Aţi avut suflete de trădători.

  Aşa le spunea lumea pe străzi.

  Urmează apoi timp de vreo două zile audierea martorilor apărării, printre care bătrânul profesor Ion Găvănescul de la Universitatea din Iaşi, el însuşi bruscat de prefectul Manciu cu ocazia congresului profesorilor universitari, la cărui preşedinte era; ofiţerii, foşti comandanţi şi profesori ai mei la Liceul Militar şi Şcoala de Infanterie.

  Vin pe rând copiii schingiuiţi şi părinţii lor să refacă în faţa judecătorilor, aproape plângând, scenele de durere şi umilire la care au fost părtaşi.

  Partea civilă a fot reprezentată de Dl. Costa-Foru, şeful unei loji masonice din capitală.

  Apărătorii au vorbit în ordinea următoare: D-nii Paul Iliescu, Tache Policrat, Valer Roman, Valer Pop, Sandu Bacaloglu, Em. Vasiliu-Cluj, Cacanău, Donca Manea, Mitulescu, Virgil Neta, Neagu Negrileşti, Henrietta Gavrilescu, prof. Dr. Şumuleanu, prof. Ion Găvănescul, prof. A. C. Cuza.

  Urmează o serie de declaraţii scurte, făcute de D-nii: Mihail Caraş, Colonel Vasilescu Lascăr, bătrânul preot Dumitrescu din Bucureşti, Colonel Cătuneanu, studentul Ion Sava în numele studenţilor din Iaşi, Dr. Istrate în numele studenţilor din Cluj, studentul I. Rob pentru studenţii din Cemăuţi, Dragoş în numele studenţimii din capitală, studentul Cameniţă pentru Tumu Severin, Ion Blănaru pentru studenţii fălcieni, Comandor Manolescu, Alexandru Ventonic pentru negustorii creştini din Iaşi, Costică Ungureanu, Petru Vasiliu, Grecea, Căpitan invalid Peteu-Ploieşti, M. Negru-Chişinău.

  Ultimul cuvânt l-am avut eu. Eu am spus:

  — Domnilor juraţi, noi am luptat şi tot ce am făcut, am făcut numai din credinţă şi dragoste pentru ţară. Ne luăm angajamentul de a lupta până la capăt. Acesta este ultimul meu cuvânt.

  Era în după amiaza zilei a şasea a procesului, 26 mai 1925.

  Am fost introduşi toţi şase într-o cameră. Aşteptam rezultatul. Cu mai puţină emoţie, dar totuşi cu emoţie. Peste câteva minute, auzim în sala cea mare tunete de aplauze, strigăte, urale. N-am avut vreme să judecăm mai mult, pentru că uşile s-au deschis şi mulţimea ne-a luat, ducându-ne în sala de şedinţe. Lumea, când am apărut purtaţi pe umeri, s-aridicat în picioare, strigând şi fluturând batistele.

  Preşedintele Varlam era cuprins şi el în valul de entuziasm căruia nu i-a putut rezista. Juraţii erau fiecare la locurile lor, în piept purtând toţi câte o fundă tricoloră cu zvastică.

  Mi s-a citit verdictul de achitare, după care am fost luat pe sus şi dus afară, unde se aflau peste zece mii de oameni. Cu toţii am format un cortegiu şi nea-u dus pe braţe, pe străzi, în timp ce lumea de pe trotuare arunca flori. Am fost condus în balconul d-lui Tilică Ioanid, de unde, în câteva cuvinte, am mulţumit tuturor românilor din Tumu Severin, pentru mare lor dragoste pe care mi-au arătat-o cu prilejul acestui proces.

  SPRE IAŞI.

  După ce am mulţumit prin câteva vizite făcute severinenilor pentru modul cum s-au purtat cu mine, am plecat a doua zi spre Iaşi cu un tren special.

  În gară erau mii de oameni cu flori, care veniseră să ne petreacă şi să ne împodobească vagoanele. Trenul special nu era pentru mine: el era al celor peste 300 de ieşeni care veniseră la proces, la care se mai adăugaseră vagoanele focşănenilor, bârlădenilor şi vasluienilor.

  Am plecat. În urmă, a rămas