de moară, povara grijilor acestui imens necunoscut care îmi stă în faţă. Voi fi condamnat pe viaţă? Pe mai puţin? Voi mai ieşi dintre zidurile urâte şi negre ale închisorii sau soarta îmi va fi să mor aici? Îmi dau seama bine că procesul nu mai e o problemă de dreptate; este o problemă de forţă; care dintre aceste două forţe va fi mai tare, aceea va avea dreptate. Va fi mai tare curentul nostru sau presiunea iudeo-guvernamentală? Dar nu se poate. Cine va avea dreptate, acela va fi mai tare şi va putea deci câştiga şi dreptatea sa prin forţă.

  Şi cu cât trenul mergea, simţeam dureri în suflet. Sufletul pare că-mi era legat de fiecare piatră din Moldova şi cu cât mă depărtam de ea, simţeam că se rupea ceva din el.

  Am mers aşa toată ziua singur, închis într-un vagon întreg. Spre seară am ajuns într-o staţie, mi se pare, Balota. Un ofiţer de jandarmi a intrat înăuntru însoţit de agenţi şi m-a invitat să mă dau jos.

  M-au dus apoi în dosul gării, ma-u urcat într-o maşină şi au pornit cu mine. Mi s-au părut oameni foarte de treabă. Încercau să prindă o discuţie cu mine, să glumească, dar, dus de alte gânduri şi nevoi, nu-mi venea să vorbesc. Le răspundeam cu bunăvoinţă, dar scurt.

  Am intrat în Tumu Severin. Am trecut pe câteva străzi şi am simţit o adevărată bucurie pentru suflet şi desfătare pentru ochi, văzând oamenii cum se plimbă pe stradă.

  Ne-am oprit la poarta închisorii. Nu ştiu pentru a câta oară s-au deschis iar porţile cu lacăte, ca să se închidă din nou după mine.

  Directorul şi funcţionarii m-au primit ca pe un oaspete ales şi mi-au dat o cameră bună, care nu mai era ca până acum cu ciment pe jos, ci cu podea de scânduri. Şi aici, arestaţii, ca şi în celelalte închisori, s-au apropiat de mine cu dragoste; iar eu i-am ajutat mai târziu, în nesfârşita lor mizerie materială şi morală.

  A doua zi, am ieşit în curte. Era un lor de unde se vede în stradă. Pe la ora 12, am văzut masaţi în faţa închisorii peste 200 de copii mici, între 6 şi 7 ani care, când m-au văzut trecând, au început să facă semne cu mânuţele lor, unii cu batiste iar alţii cu şepci. Erau copii din şcolile primare, care auziseră că am ajuns la Tumu Severin şi că mă aflam în închisoare. Aceşti copii vor fi de acum, în fiecare zi, nelipsiţi din faţa închisorii. Mă vor aştepta să trec ca să-şi ridice micuţele lor mâini, pentru a-şi manifesta simpatie faţă de mine.

  Am fost dus la Tribunal, unde preşedintele Varlam, un om de o mare bunătate, s-a purtat foarte frumos cu mine. Mai puţin frumos, procurorul Constantinescu, despre care lumea spunea că şi-ar fi luat împreună cu prefectul Marius Vorvoreanu angajamentul condamnării. Eu însă nu credeam. La început au fost mai severi. În dosul acestei severităţi vedeam şi ceva răutate. Dar au fost, încetul cu încetul, înmuiaţi de valul de opinie publică, de entuziasmul care se ridica de la copiii şi până la bătrânii oraşului. Acum toţi simţeau româneşte şi vedeau în lupta noastră o luptă sfântă pentru viitorul ţării acesteia. Cunoşteau nenorocirile mele şi vedeau în gestul meu un gest de răzvrătire a sentimentului de demnitate omenească, gest pe care orice om liber l-ar fi făcut.

  Oamenii din ţara lui Iancu Jianu şi a Domnului Tudor, ale căror pistoale răsunară pentru neam şi pentru demnitate, în contra umilirii seculare, au înţeles uşor ceea ce fusese la Iaşi.

  Nici o argumentare nu i-a mai putut clinti din loc. În zadar strigau procurorii şi prefecţii. În închisoare am fost înconjurat de dragostea şi grija tuturor familiilor din oraş, chiar şi ale acelora care aveau un rol oficial, cum era acea a primarului Corneliu Rădulescu, pentru care am rămas cu multă admiraţie; dar mai ales înconjurat, ca nicăieri în altă parte, de dragostea copiilor şi de înţelegerea lor pentru suferinţele mele. Ei făcuseră prima manifestaţie pentru mine la Tumu Severin. Îmi amintesc cu duioşie cum copiii mici din mahala, care abia umblau în picioare, văzând pe cei mai mărişori că se adunau regulat, în număr mare, în faţa închisorii şi dădeau din mâini, au început şi ei să vină în fiecare zi. La oră fixă, îi vedeam cum încep să se adune din toate părţile, ca la un program pe care îl aveau de executat. Toţi erau tăcuţi şi cuminţi. Nu se jucau, nu cântau. Se uitau numai, aşteptând să mă vadă trecând prin dreptul unei deschizături, pentru a-mi face semne din mâini şi pe urmă plecau acasă. Înţelegeau ei că e ceva trist în această închisoare şi bunul lor simţ le spunea că nu e loc pentru râs aici. Într-o zi, au început să-i alunge jandarmii. A doua zi nu i-am mai văzut. Se puseseră santinele care i-au oprit de a mai veni.

  PROCESUL.

  Procesul a fost fixat la 20 mai.

  Preşedintele Tribunalului a primit 19.300 înscrieri de apărători din toată ţara. Cu două zile înainte, au început să sosească trenuri întregi cu studenţi. Ieşenii au venit şi aici în număr de trei sute. De asemenea, în număr mare, au venit şi bucureştenii, clujenii şi cemăuţenii. Printre sosiţi era şi o delegaţie a Focşanilor, în frunte cu fostul prim-jurat de la 14 martie, Mihail Caraş care acum se înscrisese ca apărător în numele juraţilor focşăneni. Sosiseră şi martorii acuzării: poliţiştii din Iaşi. Dezbaterile procesului s-au deschis în sala Teatrului Naţional, preşedinte fiind Dl. Consilier Varlam. Pe banca acuzării, alături de mine, erau: Moţa, Tudose Popescu, Gâmeaţă, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici. Pe banca apărării: prof. Cuza, prof. Găvănescul, Paul Iliescu, prof. Şumuleanu, Em. Vasiliu-Cluj, Nicuşor Graur, întreg baroul din Tumu Severin etc.

  Sala era arhiplină, iar afară, în jurul teatrului, aşteptau peste 10.000 de oameni.

  S-au tras la sorţi juraţii. Au ieşit următorii: N. Palea, G. N. Grigorescu, J. Caluda, I.