Acolo, am găsit o echipă de studenţi, iar cu trenul care sosea a mai venit încă una. N-am putut să vorbesc cu nici unul dintre ei. În timp ce poliţia mă urca în vagonul dubă, ei mi-au făcut o manifestaţie de simpatie. Am mers cu trenul aproape toată noaptea. Mă apropiam de Focşani cu siguranţa osândirii.

  În gară mă aştepta poliţia şi directorul închisorii care m-au dus şi m-au încarcerat.

  La început am avut un regim mai sever decât la Iaşi. Prefectul de judeţ, Gavrilescu, care părea un om rău la suflet, fără nici un drept – căci un prefect nu are dreptul să se amestece în regimul închisorii – voia să-mi impună un regim aspru. El a fost şi în celula mea, unde am avut împreună o discuţie nu tocmai plăcută.

  Minunea, la care nu mă aşteptam nici eu şi mai ales la care nu se aşteptau cei ce mă aduseseră acolo, a fost că, a treia zi după ce sosisem, întreaga populaţie, fără deosebire de partid politic şi cu toate încercările autorităţilor de a mi-o face ostilă, trecuse spontan de partea mea.

  Pe oamenii politici liberali nu-i părăsiseră numai partizanii, ci şi membrii familiei. Aşa de exemplu, d-rele Chirculescu, eleve în cursul superior al liceului, mi-au trimis mâncare şi mi-au cusut, împreună cu alte fete, o cămaşă naţională. Am auzit chiar că refuzau să stea cu tatăl lor la masă.

  Atunci l-am cunoscut pe generalul dr. Macridescu, cea mai venerabilă figură a Focşanilor, pe Hristache Solomon, proprietar nu prea bogat, dar un om de o mare autoritate morală, în faţa căruia se descopereau şi duşmanii, pe d-nii Georgică Niculescu, colonel Blezu care prin fetiţa lui, Fluturaş, îmi trimitea de mâncare, Vasilache, Ştefan şi Nicuşor Graur, familiile Olteanu, Ciudin, Montanu, Son, Maior Cristopol, Caraş, Guriţă, Ştefăniu, Nicolau, Tudoroncescu etc. Toţi aceştia şi alţii m-au îngrijit mai mult decât părinteşte. Totuşi sănătatea nu-mi era dintre cele mai bune. Mă dureau rinichii, pieptul şi genunchii.

  Procesul a fost fixat pentru ziua de 14 martie 1925.

  În vederea lui, toate centrele universitare şi chiar în celelalte oraşe, au început să se tipărească mii de manifeste. La Cluj, Căpitanul Beleuţă a tipărit şi răspândit în ţară zeci de mii de manifeste. Casa lui, deschisă zi şi noapte luptătorilor naţionalişti, se transformase într-un adevărat cartier general. La Orăştie, la părintele Moţa, se tipăriseră zeci de mii de broşuri cu poezii populare şi sute de mii de manifeste. Tot aici, camarazii mi-au tipărit nişte scrisori pe care eu le făcusem în închisoarea Văcăreşti. Ele au apărut în broşură sub titlul: „Scrisori studenţeşti din închisoare”

  Guvernul a tipărit manifeste contrarii şi broşuri, răspândindu-le din abundenţă. Ele însă n-au avut nici un efect, deoarece valul mişcării naţionale se ridica impunător şi irezistibil. Cu două zile înainte de data procesului, încep să sosească sute de oameni din toată ţara şi studenţi de la toate universităţile. Numai de la Iaşi au venit peste trei sute, ocupând un tren întreg.

  Pe mine m-au luat autorităţile cu o trăsură şi m-au dus la Teatrul Naţional, unde urma să se judece procesul. Din ordin însă, acesta s-a amânat, după ce juraţii fuseseră traşi la sorţi. Am fost condus din nou la închisoare. Afară însă, amânarea nejustificată a procesului a produs o indignare generală, care s-a transformat într-o enormă manifestaţie de stradă. Ea a durat toată după amiaza până noaptea târziu.

  Încercările armatei de a potoli spiritele au fost zadarnice. Manifestaţia a fost îndreptată împotriva jidanilor şi a guvernului. Jidanii şi-au dat atunci seama că toate presiunile lor în acest proces se întorc şi se vor întoarce împotriva lor. Această manifestaţie a fost de o importanţă covârşitoare pentru soarta procesului. Ea a scos jidănimea din luptă. Aceasta, dându-şi seama că o condamnare ar putea avea urmări dezastruoase pentru ea, dacă nu s-a retras întru totul, în orice caz, a exercitat o presiune mai slabă asupra autorităţilor.

  Între timp, mi-au venit sugestii de a face cerere de punere în libertate şi asigurări că voi fi eliberat. Am refuzat.

  Au venit sărbătorile Paştilor. Eu am sărbătorit Învierea singur, în celula mea şi când clopotele au început să sune la toate bisericile, m-am aşezat în genunchi şi m-am rugat, pentru mine şi pentru logodnica mea, pentru mama mea şi pentru cei de acasă, pentru sufletele celor morţi şi pentru cei ce luptă afară – ca Dumnezeu să-i binecuvânteze, să le dea tărie şi să-i poarte biruitori pe deasupra vrăjmaşilor.

  LA TURNU SEVERIN.

  Într-o noapte, pe la ora două, m-am trezit pe când cineva umbla să deschidă lacătul. Veniseră autorităţile să mă ia, căci pe neaşteptate, procesul meu se mutase, prin intervenţia guvernului, la Tumu Severin, în cealaltă extremă a României. Mi-am strâns în grabă puţinele lucruri pe care le aveam şi apoi, înconjurat de o gardă, am fost pus într-o trăsură şi dus la marginea oraşului Focşani, lângă o linie de cale ferată. După puţin timp, în faţa noastră s-a oprit un tren şi am fost urcat în vagonul dubă.

  Astfel am părăsit acest oraş care la un moment dat şi-a ridicat vijelios fruntea în faţa presiunilor uriaşe ce se făceau şi ai cărui oameni şi-au rupt toate legăturile fie cu partidele, fie chiar cu familiile, pentru a apărea într-o superbă şi nezdruncinată unanimitate de simţire.

  Pe drum mă gândeam: oare ce lume va fi la Tumu Severin? Nu fusesem niciodată în acest oraş. Nu cunoşteam pe nimeni.

  Prin gări auzeam lume vorbind, râzând, scoborând sau urcând, dar nu puteam vedea nimic, căci vagonul meu nu avea geamuri. Doi centimetri de perete mă despărţeau de tot restul lumii, de libertate. Poate printre cei ce se plimbau prin aceste gări vor fi şi mulţi cunoscuţi sau prieteni de ai mei. Dar ei nu ştiu că eu sunt aici.

  Fiecare merge undeva. Numai eu nu ştiu unde. Toţi umblă uşor şi sprinten, dar eu duc în suflet, mai grea decât un pietroi