Fraţi Români.

  Vom aştepta oare să vedem peste 2-3 zile trecând în patru sicrie trupurile acestor eroi?

  Bătrâni şi tineri, gândiţi-vă: în cele patru cosciuguri nu ar fi trupurile celor patru studenţi, ci în ele ar fi trupurile propriilor voştri copii.

  Datoria noastră a tuturora este să luăm grabnice măsuri de protestare contra acestui guvern şi prin protestare legală şi paşnică, dar energică şi neînfrântă, să oprim nelegiuirea, să oprim asasinare copiilor noştri.”

  În sărbătorile Crăciunului, după unsprezece zile de grevă a foamei şi a setei, ai au fost eliberaţi. Erau însă aşa de slăbiţi, încât au fost scoşi din închisoare pe targă şi duşi la spital. Unii ieşiseră dintr-o grea închisoare, de abia de câteva luni, iar Moţa numai de o lună, după un an de închisoare nedreaptă, aşa încât puterile lor erau sleite.

  Urmările acestei greve le mai suportă unii dintre ei şi astăzi, după zece ani, iar bietul Tudose le-a dus cu el în mormânt.

  SINGUR LA GALATA.

  În aceeaşi celulă umedă şi întunecoasă, stând pe marginea tare a patului cu braţele la piept şi cu capul aplecat de greutatea gândurilor, trece timpul minut după minut.

  E grozavă singurătatea!

  Cu părere de rău mă gândesc la acele versuri: „Gaudeamus igitur.

  Juvenes dum sumus.”

  Să ne bucurăm aşadar, cât suntem tineri! Versuri care au încălzit, au bucurat, au încununat cu cununa veseliei tinereţea tuturor generaţiilor de studenţi. Este un drept al tinereţii de a se veseli, de a petrece, mai înainte de a fi sosit vârsta care începe să apese sub greutăţi şi griji, tot mai multe şi tot mai mari, viaţa omului.

  Mie nu mi s-a acordat acest drept. N-am avut timp când să petrec. Viaţa universitară, în timpul căreia toţi petrec şi cântă, am terminat-o. Nici nu ştiu când a trecut. Peste tinereţea mea au năvălit, mai înainte de vreme, grijile, greutăţile şi loviturile şi mi-au sfârtecat-o. Ce mi-a mai rămas din ea, mi-o macină aceşti patru pereţi posomorâţi şi reci. Acum mi-a fost luat şi soarele. Sunt atâtea săptămâni de când stau în întunericul acesta şi nu mă pot bucura de soare decât o oră pe zi.

  Genunchii îmi sunt îngheţaţi tot timpul. Simt cum urcă răceala din cimentul de jos, în sus, prin oase.

  Ceasurile trec greu. Greu de tot. La 12 şi seara iau câteva îmbucături. Nu pot mai mult. Noaptea începe adevăratul chin: nu pot adormi decât pe la orele 2-3. Afară viscoleşte. Aici pe vârful dealului viscolul e mai puternic. Prin crăpăturile uşii, vântul împinge zăpada, care devine tot mai groasă, ocupându-mi un sfert din suprafaţa celulei. Spre dimineaţă găsesc totdeauna un strat destul de gros. Tăcerea apăsătoare a nopţii nu este întretăiată decât de cântecul cucuvelelor, care locuiesc prin turnurile bisericii şi din timp în timp, de glasul santinelelor care ne păzesc, strigând cât pot:

  — Numărul unu!

  — Bine.

  — Numărul doi!

  — Bine.”

  Stau aşa, mă întreb, mă frământ şi nu pot dezlega: o lună? Două? Un an, doi? Cât! O viaţă? Toată viaţa cât o mai am?

  Da. Mandatul de arestare îmi prevesteşte muncă silnică pe toată viaţa. Se va judeca procesul? Desigur; dar e un proces greu. În contra mea sunt coalizate trei forţe:

  Guvernul care va căuta să dea un exemplu prin pedepsirea mea, mai ales că e primul caz în România, când cineva se aşează cu revolverul în mână în faţa zbirului, ce vine să-i calce în picioare demnitatea, să-i jignească onoarea şi să-i sfâşie, în numele autorităţii de stat, carnea de pe el.

  Puterea jidănească din ţară care va face tot posibilul să nu mă scape din mâini.

  Puterea jidănească din străinătate, cu banii, cu împrumuturile, cu presiunile ei.

  Toate aceste trei forţe sunt interesate în a mă face să nu mai ies de aici. În contra lor se ridică studenţimea şi mişcarea naţională românească. Cine va învinge? Îmi dau seama că procesul meu este mai mult un proces de forţe. Oricâtă dreptate aş avea, dacă forţele adverse vor fi numai cu un dram mai puternice decât ale noastre, nu vor pregeta nici un moment de a mă nimici. Sunt atâţia ani de când mă aşteaptă, să mă prindă, pentru că le-am stat de-a curmezişul în toate planurile lor. Îşi vor pune toate puterile ca să nu le scap.

  Acasă, mama mea, an după an, la auzul atâtor îngrozitoare veşti pentru ea, cu casa călcată noaptea de procurori şi percheziţionată de comisari brutali, primea în inimă, lovitură după lovitură.

  Cu gândul la soarta aşa de tristă a vieţii mele, mi-a trimis Acatistul Maicii Domnului, cu îndemnul ca să-l citesc la ora douăsprezece noaptea, timp de 42 de nopţi în şir. L-am citit regulat şi în măsură ce numărul nopţilor se mărea, pare că ai noştri creşteau în puteri, adversarii se retrăgeau şi primejdiile dispăreau.

  MUTAREA PROCESULUI LA FOCŞANI.

  În ianuarie, mi s-a adus la cunoştinţă că procesul a fost strămutat din oficiu la Focşani.

  Focşanii erau cea mai puternică citadelă liberală din ţară. Din acel oraş erau trei miniştri în guvern: G-ral Vătoianu, N. N. Săveanu şi Chirculescu. Era singurul loc din ţară unde mişcarea naţională nu prinsese. Încercările noastre de a face ceva dăduseră greş. Acolo nu aveam pe nimeni. Era doar D-na Tiţa Pavelescu, o veche naţionalistă, cu foaia „Santinela”, care semăna în pustiu. Studenţii de la Iaşi, auzind despre această mutare, au rămas foarte îngrijoraţi.

  Echipe nenumărate, la plecarea fiecărui tren, aşteptau în gările de pe lângă Iaşi ca să mă însoţească până la Focşani, deoarece se zvonise că paznicii mei ar căuta să mă împuşte cu ocazia acestei mutări, sub pretextul de a fi vrut să fug de sub escortă.

  După aproape două săptămâni de aşteptare, într-o seară, a venit Botez, Şeful Siguranţei, cu câţiva agenţi şi m-au ridicat. Am plecat într-o maşină escortată de o alta. Am fost scos din Iaşi pe la