Cu prilejul manifestaţiilor studenţeşti care au urmat, printre alţii a fost bătut aşa de grav de poliţie studentul G. Manoliu, încât îmbolnăvindu-se de icter, a murit peste câteva zile.

  2. Brutalizările de la gară. Cu prilejul sosirii profesorului Ion Zelea Codreanu la Iaşi, după eliberarea sa din închisoare, prefectul Manciu s-a aruncat încă o dată fără nici un motiv cu poliţia şi armata asupra cetăţenilor şi studenţilor care veniseră la gară să-l primească, brutalizându-i şi gonindu-i pe străzi ca pe nişte răufăcători.

  3. Vizita Prinţului Carol. Cu prilejul acestei vizite Manciu a înscenat alte scandaluri, care au făcut pe studenţi să se plângă Alteţei Sale Regale.

  4. Scandalul de la Teatrul Sidoli. Artiştii români retraşi de la Operă, venind la Iaşi, studenţii le-au făcut o manifestaţie de simpatie. Această manifestaţie absolut paşnică, a dat prilej prefectului Manciu să însceneze încă un scandal împotriva studenţilor, care au fost bătuţi şi împrăştiaţi cu brutalizări odioase.

  5. Complotul din strada Carol. Prin buna voinţă a d-nei Constanţa Ghica, în grădina d-sale din str. Carol, studenţii au plantat o bucată de teren cu zarzavaturi, pentru întreţinerea lor. În ziua de 31 Mai, în anul acesta, pe când studenţii se adunaseră la lucru, a apărut prefectul Manciu, cu toată poliţia şi jandarmii având baioneta la arme şi au arestat pe studenţi. Corneliu Zelea Codreanu a fost descins şi legat cu brâul său, cu mâinile la spate şi condus astfel pe străzi împreună cu alţi 25 de studenţi şi elevi la poliţie, unde au fost crunt bătuţi.

  Corneliu Zelea Codreanu, ofiţer de rezervă, doctorand în drept, a fost lovit peste faţă şi insultat în mod trivial cu cele mai degradatoare injurii.

  Elevul Ambrozie, fiu al maiorului veteran Ambrozie, a fost bătut cu palmele peste obraz, până ce i s-a spart timpanul, fapt constatat cu certificatul medicului legist Prof. Dr. Gh. Bogdan.

  Ceilalţi studenţi şi elevi au fost bătuţi la tălpi cu râncele de bou, spânzurându-i de picioare şi vârându-i cu capul în căldări cu apă ca să nu poată striga.

  Părinţii copiilor bătuţi: dl. maior Ambrozie, Dimitriu, Butnaru, au reclamat de prefectul Manciu, Ministerului şi l-au dat apoi în judecată, înaintea căreia Manciu a avut atitudini revoltătoare.

  Nu numai că Prefectul Manciu a fost menţinut, dar a fost răsplătit pentru atitudinea lui şi încurajat ca să-şi aplice sistemul fatal, mai departe.

  Presa jidănească îi aduce zilnic cele mai mari laude, slăvindu-l ca pe un salvator al ordinii şi ca pe un om superior.

  Guvernul, având ca reprezentant la Iaşi pe G. G. Mârzescu, în loc să dea curs celor stabilite de inspectorul Văraru, a decorat pe Manciu cu Coroana României şi a înaintat personalul de care s-a servit pentru săvârşirea nelegiuirilor lui. Astfel comisarul Closs, unul dintre cei mai vinovaţi, a fost înaintat ca inspector.

  Justiţia, având ca ministru pe acelaşi G. G. Mârzescu, susţinătorul lui Manciu, în loc să intervină energic şi repede împotriva abuzurilor săvârşite, a condamnat pe victimele lui.

  Jidănimea din Iaşi satisfăcută a dăruit prefecturii un automobil pe care Manciu l-a primit în scandalul tuturor românilor, provocând astfel şi mai mult resentimentul studenţilor cu deosebire: văzând pe Manciu că-i sfidează din automobilul jidanilor, cu care se plimba falnic pe străzi.

  Menţinut, susţinut şi încurajat în modul acesta, prefectul Manciu, prin temperament, impulsiv, lipsit de orice rezervă lăuntrică, şi-a închipuit că a atins culmea gloriei prin aplicarea sistemului său.

  Înlănţuirea fatală a faptelor: l-a adus pe prefectul Manciu la ultimul act al tragediei.

  Corneliu Zelea Codreanu a fost în legitimă apărare.

  Răspunderea morţii prefectului Manciu o are acela în primul rând, care l-a pus şi l-a susţinut în fruntea poliţiei:

  Ministrul Justiţiei G. G. Mârzescu.

  Răspunderea o are presa jidănească şi toţi acei care l-au îndemnat şi l-au încurajat, felicitându-l să-şi aplice sistemul fatal.”

  GREVA FOAMEI.

  Cu vreo 10 zile înainte de Crăciun, Moţa, Gâmeaţă, Tudose şi Radu Mironovici au declarat greva foamei şi a setei, fiind arestaţi de 60 de zile, fără să aibă nici o vină. Ei spuneau: ori eliberarea, ori moartea.

  Încercarea diferitelor autorităţi de a vorbi cu ei dădea greş, deoarece se baricadaseră în camera lor, nemailăsând pe nimeni să intre.

  Tinerii aceştia deveniseră încă de mult o icoană a întregii studenţimi române. Un simbol. Când s-a auzit afară de greva lor, studenţii şi lumea au înţeles gravitatea faptului, cunoscându-le puterea de hotărâre. Să moară aceşti tineri între zidurile Galatei? Spiritele lor erau atât de agitate la Iaşi şi la Cluj, încât ar fi urmat o răzbunare în masă asupra acelora pe care mulţimea i-ar fi crezut vinovaţi. Nu numai studenţii, dar oameni bătrâni şi cu situaţie în societate strigau în gura mare: Dacă aceşti copii mor acolo cu toţii, tragem cu revolverele. Guvernul a început să simtă că se află în faţa unei hotărâri şi a unei încordări generale; că naţia aceasta a început să aibă voinţa şi demnitatea ei.

  Tatăl meu a lansat atunci în Iaşi un manifest din care extrag:

  CHEMARE.

  Fraţi Români, „Studenţii: Ion I. Moţa, Ilie Gâmeaţă, Tudose Popescu şi Radu Mironovici, menţinuţi de două luni în închisoarea Galata, au declarat marţi, la ora 1 p.m., greva foamei şi a setei.

  Au luat această grea hotărâre fiindcă sunt cu totul nevinovaţi, fiindcă tot nevinovaţi au stat în temniţa de la Văcăreşti şi fiindcă au văzut că anumiţi oameni politici, voiesc prin temniţă nedreaptă să le ruineze încetul cu încetul sănătatea şi viaţa.

  Pe aceşti tineri eroi, floarea cea mai aleasă a viitorului ţării, Dumnezeu i-a înzestrat între altele cu o voinţă de oţel. Deci, hotărârea lor de a muri prin foame şi sete – spre a protesta contra nedreptăţii ce li se face şi contra robiei neamului nostru de către jidani prin mijlocirea anumitor politicieni – nu este o glumă, ci o gravă hotărâre.

  ORI