— Ni s-a zis, îi explică preoteasa, că are creierul sclerozat, adică nu-i mai crește de la vîrsta de patru luni.

— Cîți ani are? întrebă Mitică.

— Doi. Dar nu vorbește și nu vede. Cît o să trăiască?

— Cel mult douăzeci de ani.

— Vai de mine! Ce chin pe capul nostru, Doamne! Am făcut o gripă cînd eram în luna a treia și medicii mi-au zis să întrerup sarcina, dar n-a aprobat procuratura, era după Decret. Soțul e de părere să-l înfometăm pînă moare, dar eu nu pot. Copilul e inconștient, are poftă de mîncare, cînd îl hrănesc rîde, e vesel, se bucură. Cum să nu-i dau de mîncare?

— Da, vă înțeleg, spuse Mitică, întristat, dar nu pot să vă ajut cu nimic. Chinuiți-vă cu el sau dați-l la un azil.

Între timp, Nela găsise în biblioteca preotului o traducere veche din Kant și se retrăsese singură într-o cameră, o durea capul cumplit, voia să stea liniștită, mai ales că primarul – infatuat și agresiv – o scotea din minți, simțea nevoia să-i dea cu ceva în cap.

— Bănuiesc că va avea loc o beție lungă și plicticoasă, așa că prefer să fiu singură, îi spuse ea lui Mitică pe un ton casnic. Nu uita că mîine dimineață ai o operație.

— Gata! o repezi Mitică. Nu deveni nevastă.

Masa, pregătită, așezată și servită chiar de preot, era un adevărat regal: pastramă de ied, uscată la vînt, pastramă de gîscă, cîrnăciori afumați, ghiudem de casă, păstrăv afumat, slăninuță, ceapă, usturoi, roșii, gogoșari, ardei iute, piper. Apoi, friptură de iepure și de gîscă, caș afumat, mămăliguță și pîine de casă. Vinul era un roze acrișor, gustos și de o limpezime perfectă.

— Din ăsta bea și Dumnezeu, părinte? întrebă primarul care se și aruncase asupra mîncării, disperat; mînca fără întrerupere, grăbit.

— Din ăsta, dar nu mai am decît o damigeană, așa că Atoategustătorul o să cam înghită în sec, spuse părintele, trăgînd un păhărel de țuică. Dumneavoastră, dom’ doctor, nu luați o tărie înainte?

Tocmai atunci intră preoteasa cu niște colaci.

— Dacă te îmbeți iar și te apuci de cîntat, îl avertiză ea, te rog să închizi ferestrele, ca să nu te audă tot satul cum behăi ca un măgar.

— Mulțumesc pentru grijă, îi răspunse preotul, conducînd-o fals-amabil spre ușă, unde aceasta îi dădu ultimul sfat, în șoaptă:

— Dacă se discută politică, nu zi nici da, nici nu, fii ambiguu.

Discuția luă, într-adevăr, foarte repede, o turnură politică, atunci cînd Mitică se declară uimit față de bogăția de bunătăți care se afla pe masă.

— După cîte văd, n-o duceți tocmai rău.

— Deocamdată, răspunse preotul. Deocamdată mai avem.

— Domnule doctor, spuse primarul, care continua să mănînce cu lăcomie, românul e dat în mă-sa: se vaită toată ziua că n-are de nici unele, dar mănîncă de crapă. Vorba lui tata, Dumnezeu să-l ierte: de bine, de rău, o ducem bine.

Mitică, deși antialcoolic convins, nu rezistă tentației și bău două pahare de vin, unul după altul. Era excelent, așa că își propuse să bea încă două, spre finalul mesei, unul la friptură și altul la brînză.

— Deși soția mea preaiubită…, spuse preotul, după ce așeză toate bucatele pe masă și aruncă pe gît încă un păhărel de țuică galbenă ca undelemnul, dar primarul îl întrerupse:

— Preaiubită de cine? De dumneata sau de Dumnezeu?

— De mine în nici un caz. Deci, deși dumneaei, preoteasa, mi-a recomandat confidențial să nu mă bag în discuții politice, eu am să vă spun un adevăr. Adevărul meu strict personal. Atîta vreme cît va mai exista ceva țărănime în țara asta, o să ne descurcăm. Întrebarea e: ce ne facem cînd n-o mai fi deloc?

Mitică tăcea. Tăcea și primarul, care continua să mănînce cu lăcomie.

— Sînteți născut la țară, domnule doctor? întrebă tînărul preot.

— Da.

— Dintr-o familie de țărani sau de intelectuali?

— De țărani.

— Și ce părere aveți despre situația actuală a țărănimii?

— Am să vă spun, zise Mitică, trei constatări personale în urma vizitei pe care am făcut-o acasă acum cîteva luni. Ai mei cumpără pîine de la oraș, de la brutărie. Cu alte cuvinte, din producători de pîine au devenit cumpărători de pîine. A doua constatare: cînd eram eu mic, tata avea două sute de oi ale lui. Acum are o oaie și o capră, care pasc, legate cu frînghia, pe marginea șanțului, riscînd să fie călcate de camioane sau tractoare. A treia constatare: nouăzeci și nouă la sută dintre bărbații apți de muncă sînt navetiști, adică lucrează în industrie; dimineață, la patru jumate, încep să troznească motoretele Mobra de parcă se trage cu mitraliera. Am vrut să mă culc pe troscotul din curte, ca-n copilărie; n-am putut, era plin de pete de motorină. Primarul se opri din mîncat și i se adresă lui Mitică pe un ton agresiv:

— Domnule doctor, vreau să vă avertizez că, dacă vreți să facem politică, atunci să facem politică, nu poezie. Pe mine nu mă interesează troscotul din curtea dumitale părintească, nici mușețelul, nici codița-șoricelului, că nu sîntem la Plafar! Noi discutăm problema din punct de vedere economic și politic. Să nu deviem. De acord?

— De acord, spuse preotul, deși aspectul poetic poate căpăta, la rîndul lui, un aspect politic, nu?

— Vă rog, interveni, din nou, primarul, hotărît, ca și cum el ar fi fost instituit în calitate de conducător al discuției. Fără poezie! Să discutăm fapte concrete. Continuați.

— Eu am terminat, spuse Mitică și se apucă de mîncat. Deocamdată. Poate mai revin.

— Satul nostru, domnule doctor, continuă preotul, are un specific al lui, adică e o localitate care nu poate fi luată ca termen de comparație.

— Părinte, interveni primarul, spui o tîmpenie.

— De ce?

— Așa. Pentru că vorbești aiurea. Nu există sat tipic sau netipic.

Preotul nu se supără, discuții de acest gen, cu folosirea unor expresii fruste, aveau loc între ei, probabil, destul de des. Bău încă un păhărel de țuică galbenă, după care puse sticla într-un bufet și i se adresă exclusiv lui