— Mai exact, pentru că am băgat divorț de nevastă-mea, preciză primarul. Să nu exagerăm și să nu mîncăm rahat mai mult decît trebuie.

— Deci e mai în temă decît mine și decît dumneata, avînd la bază un liceu economic și o școală de partid… De cît? De un an?

— De doi.

— Așa că noi o să ne spunem părerea noastră de ageamii, lăsîndu-l pe dînsul, care e politician profesionist, să tragă concluziile. Satul nostru, domnule doctor, ca să fiu cît mai scurt, are o anumită mentalitate precisă: oamenii vor să trăiască bine, dar muncind cît mai puțin sau chiar deloc. La ceape nu vin decît femeile și numai atît cît să-și îndeplinească baremul pentru a-și menține lotul personal. Bărbații lucrează la oraș, dar nu în producție, adică la mașină, avînd o calificare anume. Nu. Majoritatea, adică nouăzeci la sută, sînt paznici de zi și de noapte, portari sau curieri, noi fiind, cred eu, satul cu cel mai mare procent din Europa de oameni fără meserie. Ce fac ceilalți zece la sută, care sînt țigani? Fură. De unde? Din loturile ceapeului, ale iaseului, adică grîu, porumb, fasole, cartofi, legume, fructe, tot ce găsesc. Îmi permiteți să vă întreb sincer? Ăsta e țăranul român, creatorul Mioriței și talpa țării?! Găinaru-ăsta?! Vagabondu-ăsta?! Golanu-ăsta?!

— Gata, părinte! îl opri primarul, enervat. Ai început să devii patetic și penibil.

— Mă rog, m-am oprit. Să-l auzim pe dom’ doctor.

Mitică sorbi o gură de vin și tăcu îndelung.

— Eu sînt subiectiv și poetic, ceea ce n-o să-i placă domnului primar și-o să-l oblige să mă contrazică din nou.

— E dreptul meu! spuse primarul, ridicînd mîna dreaptă, în care avea paharul cu vin. Dar asta nu înseamnă că nu ascult cu tot interesul părerea dumitale.

— Părerea mea în privința agriculturii este că colectivizarea a fost cam grăbită.

Primarul confirmă:

— Da, așa e. A fost grăbită. Adică a fost așa cum ne-am propus.

— Lăsați-mă să vorbesc. Vreau să spun că a fost prematură, nepregătită economic și, mai ales, moral. Țăranul abia fusese împroprietărit de regim și – harșt! vii tot tu, regimul, și i-l iei.

— Nu l-a luat nimeni, tot al lui a rămas.

— Teoretic, da. Mă rog, și industrializarea a fost forțată, dar aici nu exista altă soluție, trebuia dat oamenilor de lucru. În fine, nu despre chestiune în liniile ei foarte mari vreau să vă vorbesc, ci despre cîteva chestiuni mai mici, care m-au deranjat pe mine din punct de vedere sentimental. De pildă, odată cu colectivizarea, sub pretextul lichidării exploatării, au fost lichidați cei mai buni gospodari ai satului, așa-zișii chiaburi, care, în loc să fie încurajați să producă, au fost trimiși să sape cu cazmaua la Canal. Ce chiaburime am avut noi? Ce exploata și pe cine această așa-zisă pătură dușmănoasă? Cîte un argat recrutat din rîndul oligofrenilor și înapoiaților mintali. Dar moșieri cîți am avut în toată România? Cîteva sute. Se poate vorbi de o clasă formată din două sute de indivizi? A doua greșeală – și aici voi intra precis în conflict cu domnul primar – este descurajarea pînă la lichidare a pitorescului rural. Vrem să fim o țară turistică, dar îi obligăm pe țărani să-și construiască locuințe cu etaj, altfel nu primesc autorizație, făcînd satul să semene cu o mahala orășenească de prost gust; rîurile s-au poluat, pescuitul aproape a dispărut, ciobanii au fost băgați la ilicit și s-au lăsat de meserie, la piață nu mai găsești o bucată de caș sau de urdă, se stă la coadă la faină și mălai. Unde? Într-o țară care a fost eminamente agricolă, care a avut trei sferturi de populație în zona rurală. S-au dereglat niște mecanisme în relația sat-oraș, domnule primar, ești de acord cu mine? A ajuns țăranul să cumpere pîine de la oraș! Eu, personal, cînd mă duc la ai mei, la țară, le duc pîine, faină și brînză. Păi de ce să le duc eu lor, în loc să-mi dea ei mie?!

— Domnule doctor, spuse primarul dînd farfuria din fața lui deoparte, în semn că renunța să mai mănînce, cel puțin în răstimpul în care avea să vorbească, vreau să discutăm mai înainte o chestiune de procedură. Mai exact, vreau să vă pun o întrebare deschisă: vă deranjează dacă discutăm lucrurile pe șleau, fără protocol și alte farafastîcuri de limbaj ortodox? Că părintele mă știe și nu se supără.

— Vorbiți cum vă vine la gură, nu mă deranjează.

— Bun. Trecem la subiect. S-o luăm pe rînd și din aproape în aproape. Dumneata, domnule doctor, și dumneata, părinte, ați făcut aici politică la nivelul unor pensionari care stau la coadă la carne, în piața Matache, lîngă Gara de Nord, și care discută ca să nu-i prindă somnul. Adică o politică la botul calului, ceea ce pe mine nu mă interesează. Pe mine mă interesează politica adevărată, cu argumente științifice, nu sentimentale. Ce vreau să vă spun? Că nu aveți nici un pic de dreptate în ceea ce spuneți, și am să vă zdrobesc fiecare afirmație în parte. S-o luăm, deci, pe puncte. Unu: părintele susținea adineaori cum că, în curînd, n-o să mai avem pastramă pe masă, țuică, vin, mămăligă și ouă din cauză că nu mai există țărănime în țara noastră. Fals. Avem țărănime. Adică avem cît ne trebuie. Dacă ar fi mai mulți țărani ce-ar face ei? Că semănatul grîului și porumbului se execută mecanic, culesul grîului mecanic, floarea-soarelui mecanic, etîcî, etîcî, ce-ar avea ei de lucru în răstimpul primăverii, verii și iernii? Ar avea de lucru la prașilă (parțial!) și toamna, cînd s-ar culege porumbul (deși aici intervine din ce în ce mai mult mecanizarea) și strugurii. În rest, nea Ion și nea Gheorghe ar sta toată ziua cu cracii pe pereți sau la bodegă, unde ar pune țara la cale sau i-ar înjura pe anglo-americani că nu ne-au ocupat înaintea rușilor, adică s-ar crea un plus de mînă de lucru.

— Cu alte cuvinte, interveni preotul,