— Să nu ziceţi că nu v-am prevenit!

Totuşi, îi luă cu ea pe gemenii prea curioşi şi-i duse la grupul care în capătul celălalt al salonului începuse să se joace de-a „caută-mi şliţul“.

— Ei, dragă, acum du-te şi bea şi tu o ceaşcă de soluţie de cofeină, îi spuse ea celeilalte infirmiere.

Faptul că-şi exercitase autoritatea o făcu să se simtă mai bine, redîndu-i încrederea în sine.

— Gata, copii! strigă ea.

Linda se agitase în somn, deschisese o clipă ochii, privise în jur fără să vadă de fapt nimic şi apoi, toropită, adormise la loc. Şezînd lîngă ea, Sălbaticul se strădui din răsputeri să-şi recapete starea de spirit pe care o avusese cu cîteva minute mai devreme. „A şi B şi C, vitamina D te creşte“, repetă în sinea lui, ca şi cum vorbele ar fi fost un descîntec capabil să reînvie trecutul mort de mult. Dar descîntecul n-avea nici un efect. Amintirile frumoase refuzau cu încăpăţînare să revină la viaţă; nu înviau decît geloziile şi urîţeniile şi mizeriile de odinioară. Popé, cu sîngele curgîndu-i din rana de la umăr; Linda dormind hidoasă şi muştele bîzîind în jurul mescalului vărsat pe duşumea, lîngă pat; băieţii ce o împroşcau cu ocări cînd o vedeau trecînd… Ah, nu, nu! Închise ochii şi clătină din cap, sforţîndu-se să ucidă amintirile acelea nesuferite. „A şi B şi C, vitamina D, vitamina D, vitamina D…“

Sintetizatorul Supervox îşi înălţa suspinele adormitoare într-un crescendo, iar circuitul de valuri de parfum de verbenă cedă brusc locul unui miros intens de paciuli. Linda se agită în somn, se trezi, se uită ameţită cîteva clipe la semifinalişti, apoi, ridicînd capul, mai adulmecă de vreo cîteva ori noul parfum din aer şi deodată zîmbi, faţa i se lumină într-un zîmbet de extaz copilăresc.

— Popé! murmură ea, şi închise la loc ochii. O, îmi place atît de mult, atît de mult…

Oftă şi capul îi căzu iarăşi pe perne.

— Ah, Linda! o imploră Sălbaticul. Nu mă recunoşti?

Făcuse atîtea eforturi, făcuse tot ce-i stătea în puteri; oare de ce nu-l lăsa ea să dea totul uitării? Îi strînse mîna inertă într-un gest aproape violent, de parcă ar fi vrut s-o silească să-şi revină din visul acesta de voluptăţi ruşinoase, din aceste amintiri josnice şi scîrboase – înapoi în prezent, înapoi la realitate: prezentul înfricoşător, realitatea îngrozitoare – dar sublimă, avînd un sens, dar îngrozitor de importantă tocmai din pricina iminenţei lucrului aceluia care le făcea pe toate celelalte înspăimîntătoare.

— Linda, nu mă recunoşti?

Simţi răspunsul ei slab luînd forma unei strîngeri de mînă. Lui i se umplură iarăşi ochii de lacrimi. Se aplecă asupra ei şi o sărută.

Buzele ei se mişcară. „Popé!“ şopti ea din nou şi el se simţi de parcă Linda i-ar fi zvîrlit în obraz o găleată de zoaie.

Începu să-i clocotească mînia în vine. Frustrate din nou, pătimirea şi obida lui îşi găsiseră o altă formă de exteriorizare, transformîndu-se într-un acces de furie chinuită.

— Dar eu sînt John! strigă el. Sînt John!

Şi disperarea îi împinse atît de departe mînia, încît ajunse chiar s-o apuce de umăr şi s-o zgîlţîie.

Linda deschise ochii clipind mărunt; îl văzu şi-l recunoscu – „John!“ – dar plasă faţa lui adevărată, mîinile lui adevărate şi violente într-o lume a închipuirii – printre echivalentele interioare, intime, ale mirosului de paciuli şi ale sunetelor sintetizatorului, printre senzaţiile straniu transfigurate, care-i alcătuiau universul visurilor. Îl recunoscu pe John, ca pe fiul ei, dar şi-l imagină drept un nechemat în Malpaisul acela paradisiac unde-şi petrecuse vacanţa soma cu Popé. Era supărat pe ea pentru că ea îl plăcea pe Popé, o zgîlţîia pentru că Popé era acolo în patul ei – de parcă în asta ar fi fost ceva rău sau urît – dar nu făceau toţi oamenii civilizaţi acelaşi lucru? „Oricine poate-avea pe oricine…“, „Toţi sîntem ai tuturor celorlalţi“; glasul ei se stinse brusc într-un fel de horcăit abia auzit cînd i se tăie respiraţia şi deschise gura; făcu un efort deznădăjduit să-şi umple plămînii cu aer. Dar Linda parcă şi uitase cum trebuie să respire. Încercă să strige – dar din gură nu-i ieşi nici un sunet; doar groaza din ochii ei larg deschişi îi dezvăluia lui John suferinţa ei. Duse mîinile la gît, apoi ele bătură aerul – aerul pe care nu-l putea inspira, aerul care, pentru ea, încetase să mai existe.

Sălbaticul sări în picioare, se aplecă asupra ei:

— Ce-i cu tine, Linda? Ce-i cu tine?

Glasul lui era implorator, parcă ar fi rugat-o fierbinte să nu-l lase singur.

Privirea pe care i-o aruncă Linda era încărcată de o spaimă negrăită – de spaimă şi reproş – cel puţin aşa i se păru lui. Se mai strădui o dată să se ridice în capul oaselor, dar recăzu pe pernă. Avea faţa contorsionată oribil şi buzele vinete.

Sălbaticul se răsuci pe călcîie şi alergă pînă la capătul salonului.

— Repede, repede! strigă el. Repede!

Aflată în picioare în mijlocul cercului de gemeni care se jucau de-a „caută-mi şliţul“, sora-şefă întoarse capul. Uimirea de o clipă cedă aproape imediat locul dezaprobării:

— Nu ţipaţi! Gîndiţi-vă la micuţii aceştia, strigă ea încruntîndu-se. S-ar putea să le stricaţi condiţionarea… Dar ce faceţi? Sălbaticul pătrunsese în mijlocul cercului de copii. Aveţi grijă! Un copil începuse să urle.