Ar umfla toată povestea şi ar râde de mine toată secţia?

  Şi mai este un lucru: bătrânul a declarat că a comis o crimă. Adică a venit să se predea, iar eu nu l-am luat în seamă. Nici măcar nu am consemnat faptul în agenda de lucru. Este o încălcare a regulamentului, care se sancţionează. Dar povestea lui era prea aiurită. Nici un alt poliţist în locul meu nu l-ar fi luat în serios. Toată ziua e un iureş aici şi se adună un munte de hârţoage de făcut. Lumea e plină de indivizi duşi cu pluta şi parcă toţi s-au vorbit să dea năvală la postul de poliţie şi să îndruge verzi şi uscate.

  E imposibil să-l iei pe fiecare în parte şi să stai de el.

  Pe de altă parte, de vreme ce prevestirea că o să plouă cu peşti (poveste în sine mai mult decât aiurită) s-a adeverit, atunci nu mai pot să consider drept scorneală nici povestea Ca ar fi omorât pe cineva – Johnnie Walker, a zis – cu un cuţit. Dacă e adevărat, atunci e cumplit! La urma urmei, am lăsat un om care a venit să-şi mărturisească o crimă să Plece acasă fără măcar să întocmesc un raport.

  Au apărut maşinile de gunoi şi au strâns peştii împrăştiaţi pe străzi, iar poliţistul cel tânăr a dirijat circulaţia.

  Accesul către centrul comercial a fost blocat, astfel încât maşinile să nu mai poată intra. Pe străzi se lipiseră solzi care nu se desprindeau nici sub jeturile de apă de la furtun.

  O vreme drumurile au rămas alunecoase şi câteva femei au derapat cu bicicleta şi au căzut. Mirosul de peşte era stăruitor, iar pisicile din zonă au forfotit toată noaptea. Poliţistul a fost atât de ocupat cu aceste treburi, încât nici n-a avut timp să se mai gândească la bătrânul cel enigmatic.

  A doua zi după ploaia de peşti, când într-o zonă rezidenţială din apropiere a fost descoperit un bărbat omorât prin înjunghiere, poliţistul a simţit că-i fuge pământul de sub picioare. Victima era un sculptor de renume şi fusese găsit mort de menajera care venea o dată la două zile. Era dezbrăcat complet şi zăcea pe podea într-o baltă de sânge.

  Decesul survenise în cursul serii, cu două zile înainte, iar arma crimei era un cuţit găsit în bucătărie. Ce mi-a spus bătrânul era adevărat, se gândi poliţistul. Măi, să fie! Am dat de naiba! Ar fi trebuit să contactez sediul şi să vină să-l ridice într-o maşină de poliţie. Şi-a recunoscut crima, deci ar fi trebuit să-l predau superiorilor şi să-i las pe ei să decidă dacă e nebun sau nu. Mi-aş fi îndeplinit întru totul îndatoririle de serviciu. Dar n-am făcut asta şi acum, că s-a ajuns aici, n-am decât să-mi ţin gura mai departe, se hotărî el.

  La vremea aceea, Nakata părăsise deja oraşul.

  Capitolul 19

  Este luni şi biblioteca e închisă. În general, e destul de liniştită, dar în zilele libere devine extrem de liniştită. Pare a fi un loc uitat de timp. Sau un loc ce-şi ţine răsuflarea, pentru ca timpul să nu îl poată dibui.

  Pe coridorul din faţa sălii de lectură, după ce treci de un semn cu „Accesul interzis cu excepţia personalului”, e o chiuvetă pentru angajaţi şi un loc în care îţi poţi prepara sau încălzi ceva de băut. E şi un cuptor cu microunde. La capătul lui dai de uşa de la camera de oaspeţi, care cuprinde o baie mică şi o debara. Are un pat de o persoană şi o noptieră pe care se află o veioză şi un ceas deşteptător. Mai e mobilată cu un birou simplu cu o veioză, o canapea în stil vechi cu husă albă şi un scrin. Într-un colţ e un frigider micuţ, de o persoană, iar deasupra lui un dulăpior pentru vase şi alimente. Pentru preparat ceva rapid, se poate folosi chiuveta de afară. În baie găsesc săpun, şampon, un uscător de păr şi prosoape. Camera este dotată cu tot ce-i trebuie unei persoane pentru o perioadă scurtă. Pe fereastra dinspre vest se văd copacii din grădină. Se înserează şi soarele care se apropie de apus străluceşte printre crengile cedrilor.

  — Când nu am chef să mai bat drumul până acasă, mai dorm aici. În rest, nu foloseşte nimeni camera asta, spune Oshima. Din câte ştiu eu, doamna Saeki nu o foloseşte deloc.

  Ceea ce înseamnă că poţi să stai liniştit, că nu te deranjează nimeni.

  Las rucsacul pe podea şi dau roată cu privirea prin cameră.

  — Ai cearşafuri pregătite şi tot ce-ţi trebuie în frigider.

  Lapte, fructe, legume, unt, şuncă, brânză etc. Nu ai cum să găteşti chestii complicate, dar poţi să-ţi faci sendvişuri sau salate. Dacă vrei o masă serioasă, poţi să comanzi sau să mănânci în oraş. Rufele trebuie să ţi le speli singur, în baie.

  Sper că nu uit nimic.

  — Doamna Saeki unde lucrează de obicei?

  — Ai văzut biroul de la etaj când ai făcut turul bibliotecii, nu? Spune Oshima arătând spre tavan. Stă mereu acolo şi scrie. Când lipsesc eu, coboară şi îmi ţine locul la recepţie.

  Dacă nu are treabă pe la parter, e mereu acolo.

  Încuviinţez.

  — Vin mâine dimineaţă înainte de zece şi îţi arăt ce e de făcut. Până atunci odihneşte-te bine.

  — Mulţumesc pentru tot.

  — My pleasure, răspunde el în engleză.

  După ce pleacă, îmi aranjez lucrurile din rucsac. Bag câteva haine în scrin, pun cămăşile şi jachetele pe umeraşe, îmi aranjez carneţelele şi instrumentele de scris pe birou, articolele de baie, în baie şi rucsacul în debara.

  Camera nu este decorată cu nimic în afara unei picturi în ulei, fixată pe perete. E un desen foarte realist, înfăţişând un băiat pe malul mării. Nu e rău deloc. Ar putea fi'opera unui pictor cunoscut. Băiatul are vreo doisprezece ani.

  Poartă o pălărie