Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mântuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea să fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

  În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă.

  — Nevoinţa – rusească îndeobşte şi cunoscută ca a iuradivâilor – reprezintă o formă foarte specială de sfinţenie. Este a celor(a) care se prefac a fi proşti (proaste), imbecili(e), nebuni(e), aiuriţi(iţe) spre a stârni dispreţul şi a provoca jignirile. Cazul călugăriţei Isidora, Isidora nebuna, folosită de colegele ei numai pentru muncile josnice şi privită ca o descreierată până în ziua când e dată-n vileag de un mare pustnic, spre ruşinarea celorlalte.

  Mortificarea subtilă; este adevărat că e cumplită şi deci foarte meritorie, dar e pe tot atât de primejdioasă şi de echivocă: a) mai întâi că implică punerea celorlalţi în stare de păcat (îi provoci să fie nedrepţi, reuşita planului tău presupune lipsa lor de compătimire, scontează pe răutatea lor); b) apoi este pricina de poticnire pentru o mulţime de nevinovaţi care vor confunda credinţa cu ţicneala; c) în sfârşit pune nobila înţelepciune sub obrocul smintelii, compromiţând-o.

  Totul se petrece în regiuni extrem de labile, pe nişte nisipuri mişcătoare; se dansează pe vulcan, pe muchie de cuţit, de unde căderile se pot produce oricând.

  Fără a mai vorbi de încă o primejdie: aceea ca prefăcutul(a) imbecil(ă) şi aiurit(ă) să nu care cumva să ajungă a-şi transforma cu timpul rolul în realitate şi a deveni cu adevărat ceea ce pretinde a fi. Consideraţia aceasta e poate cea mai gravă şi scoate în evidenţă constatarea că o viaţă creştină nu se poate întemeia pe o pretenţie, o mască, o inducere în eroare, o păcăleală. Altfel spus, o făţărnicie.

  — Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit îndeosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

  — De vreme ce Hristos este cel care a înviat – iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? – nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

  Mi-au spus şi mie Al. PaL. Şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrân, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. – ca atâţia alţii, ca atâţia oameni de treabă şi de valoare – a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

  Şi nu cumva este această smerenie – care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească – nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă?

  BUGHI MAMBO RAG.

  Sectantul B.: DvS. Aţi minţit va să zică la anchetă.

  Generalul A. V.: Da.

  Sectantul B.: Şi ziceţi că sunteţi creştin? DvS. Nu ştiţi că minciuna este interzisă de Dumnezeu?

  Generalul A. V.: Ştiu. Dar nu pot aplica principiul fără discriminare. Sunt obligat să spun adevărul, dar nu tot adevărul şi nu oricui.

  Sectantul B.: Ba da. Tot adevărul şi numai adevărul oricui. Minciuna ne este interzisă.

  Generalul A. V.: Chiar dacă nenorocesc pe un altul?

  Sectantul B.: Chiar.

  Generalul A. V.: Nici ca să scap un om de persecuţii nedrepte?

  Sectantul B.: Nici.

  Generalul A. V.: Atunci prefer să iau asupră-mi un păcat şi să-l ispăşesc eu.

  Sectantul B.: Asta-i de la diavol.

  Generalul A. V.: Să-ţi spun o istorioară. Prietenul meu, inginerul Al. Ştef, avea o femeie de serviciu care era milenistă sau credincioasă sau nu ştiu exact ce, dar în tot cazul şi pentru nimic în lume n-ar fi spus o minciună. O femeie extrem de cinstită. Când d-na ŞteF. Era acasă şi suna la poarta cineva şi ea nu voia să primească (o chinuiau migrenele), ruga slujnica să spună că-i plecată. (Uitai să-ţi spui că locuinţa lor era în mijlocul unei grădini mari.) Credincioasa refuza categoric. Se năşteau situaţii neplăcute şi discuţii. Femeia, că nu minte. D-na ŞteF. Nu voia să o concedieze, deoarece era onestă şi vrednică. În cele din urmă au căzut la o învoială: femeia de serviciu mergea la poartă după ce stăpâna ei ieşea din casă şi se ducea în grădina din spate. Atunci slujnica era de acord să spună: „doamna nu e în casă.” Nedoritul oaspe nefiind atent la prepoziţie înţelegea acasă, ori credea că femeia de serviciu nu-i tare la gramatică – şi comedia lua sfârşit. Ei, ia spune, plăcutu-ţi-a?

  Gherla, martie 1962

  După-amiaza rece, din care se desprinde totuşi o depărtată făgăduinţă de primăvară. Prin interstiţiile scândurilor ghicim că vremea e a moină. Mă cuprinde nostalgia şi toropeala. Mi-ar plăcea să mă pot cocoloşi ca un copil, ca o mâţă pe cuptor. Mă vizitează, clare şi apropiate, curtea nemărginită a fabricii din Pantelimon, strada Armenească şi de necrezuta ei linişte, pomul de Crăciun din casa Şeteanu, zâmbetul doamnei Boerescu în rochie de catifea violet, pădurea dintre râul Târgului şi râul Doamnei la Clucereasa, mişcările grăbite ale d-rei Florescu, imprecaţiile anticatolice ale d-nei de Branszky, strigătele neguţătorilor ambulanţi străbătând, numeroase şi felurite, cupolele de pace şi tăcere care se