— Da, îmi convine. Statul e în cîștig, iar elevul, studentul sau funcționarul învață, cu ocazia asta, că dacă vrea să aibă pîine pe masă, să muncească! Cînd e vorba de pîine, nimeni nu are voie să facă pe indignatul, că uite, domnule, intelectualii au ajuns, săracii, la munca cîmpului. Păi de ce să nu ajungă? E o plăcere și o onoare pentru ei!

— Ia te uită, i se adresă preotul lui Mitică, chestia cu plăcerea și onoarea n-o mai auzisem.

— Trecem la punctul doi, strigă primarul, lovind cu paharul în masă, autoritar, neîngăduind să fie întrerupt. S-a afirmat de către domnul doctor că statul i-a distrus, la vremea respectivă, pe moșieri și chiaburi. În mod obiectiv, moșierii trebuiau expropriați, existența lor era un anacronism, sper că sînteți de acord cu mine, mai ales că agricultura făcută de ei era la cel mai de jos nivel. Rămîn chiaburii. Ce s-ar fi întîmplat dacă ei ar fi lăsați în pace sau chiar încurajați, care ar fi fost avantajele economice pentru societate? Aproape niciunul. Produsul lor destinat pieții era foarte mic, aproape nul. Nu făceam altceva decît să încurajăm specula. Sigur că nu sînt de acord cu exterminarea lor fizică, cu trimiterea lor la muncă forțată, dar asta e altceva. Și, pentru că a venit vorba de cuvîntul „forțată”, să ajungem la colectivizare. Ce se alegea de agricultura noastră dacă pămîntul agricol rămînea împărțit într-un milion de gospodării mici? Rămînea o agricultură mediocră, în care o parte din țărani se îmbogățeau de pe urma speculării populației orășenești, așa cum se întîmplă în unele țări care construiesc socialismul doar pe jumătate sau chiar pe sfert. Tot marea agricultură e valabilă, frații mei, tot agricultura pe scară industrializată, centralizată și condusă de stat e logică și normală, tot metodele moderne rezolvă problema, nu mica gospodărie patriarhală.

— Și ce facem cu piața liberă, întrebă preotul, unde nu găsești mai nimic? Țăranul nu mai are ce vinde.

— Vinde statul. Și vinde și țăranul: piețele sînt pline de roșii, de castraveți, de gulii și verdețuri. Am văzut cu ochii mei la București, la piața Amzei. Nu vă mai văitați.

Cum Mitică tăcea, preotul se simți dator să ajute el discuția cu o nouă intervenție.

— Dragă primare, eu nu știu atîta economie agrară și politică, nu mă pricep ca dumneata la speculații, eu mă iau după bunul-simț. Al meu și al țăranilor. Unul dintre aceștia, un om înțelept, cu multă experiența de viață, în sensul că toată viața lui numai agricultură a făcut, și care a meditat asupra situației actuale îndelung, a ajuns la următoarea concluzie: „Părinte”, mi-a zis el, „știți de ce merge agricultura românească așa cum merge? Din cauza industriei.” „Păi cum”, zic, „că industria ne ajută.” „Ne ajută”, mi-a zis țăranul, „dar ne și lovește. Și uite cum: din cauza fumului care iese de la industrie, adică a poluării, plouă mai mult peste orașe. Vorbesc într-o zi, la telefon, cu fi-miu de la București, ca să-i cer niște medicamente pentru mă-sa. «Mă», zic, «cum e vremea pe-acolo?» Cică: «plouă pe rupte». «Cum plouă, mă, că pe la noi n-a dat o picătură?!» Și de cîte ori îl întreb e la fel: la ei plouă, la noi nu. Asta-i una. A doua: industria ne dă nouă combine”, zicea țăranul, „cu care adunăm de pe cîmp grîul, porumbul, floarea-soarelui. Ei, aceste combine sînt făcute în așa fel încît lasă în țărînă jumătate din boabe. Jumătate! Păi ce paștele mă-sii, să mă iertați, noi am semănat porumb ca să hrănim ciorile?” Ați fost atent, domnu’ primar?

Primarul se apucase din nou de mîncat și de băut, pofta lui era, practic, de nepotolit.

— Ne întoarcem de unde am plecat, spuse el, adică la legende și povești. Sigur că combinele noastre nu sînt atît de perfecționate ca cele americane, să zicem, dar o să le perfecționăm. O să mă întrebați dacă nu e mai bine să le cumpărăm de la străini decît să le producem noi? Nu, vă răspund eu, pentru că de-aia am făcut industrializare forțată, ca să ni le producem noi, că dacă importam tot ce ne trebuia și nu făceam industrie, azi eram pe drumuri, datori vînduți.

— Păi acuma nu sîntem datori? întrebă Mitică.

— Sîntem, dar nu foarte mult. În comparație cu alții avem puțin. Și avem nu din cauza noastră, adică a industriei, sîntem datori din cauza crizei mondiale de energie și a politicii porcești a băncilor străine. Mai ales cele americane. Ordinarii de americani vor să supună lumea cu ajutorul dolarilor și al dobînzilor. Vor mînca un mare rahat pînă la urmă, pentru că n-o să le plătească nimeni datoriile. Toate țările din lume sînt datoare, în afară de Japonia. Toate. Și dacă toate țările le zic americanilor „hai, sictir”, americanii rămîn cu buza umflată, vor fi boicotați din punct de vedere politic și comercial de toată lumea și-or să rămînă izolați ca înainte de Columb. Numai noi sîntem cinstiți pînă la prostie și ne plătim datoriile. Alții nu plătesc nimic. Țările latino-americane i-au și amenințat oficial: „puneți-vă pofta-n cui, nu vă dăm nimic”. Dar Israelul și Egiptul ce-o să le dea? Nisip? Vă spun eu și țineți minte ce vă spun, că mai avem de trăit, domnule doctor și Sfinția-ta părinte: cel mai prost om de pe lume e americanul. El crede că tot ce zboară se mănîncă: or, avioanele nu se mănîncă, ciorile nu se mănîncă, muștele nu se mănîncă, papagalii nu se mănîncă. Dar, mai ales, oamenii nu se mănîncă. Și țineți seama că oamenii zboară și ei.

— Domnule, îi zise Mitică, mai mult amuzat decît enervat, dumneata ești un optimist fanatic. După dumneata, situația noastră este perfectă, nu ai nimic de reproșat, nimic nu te deranjează.

Primarul era stăpîn pe el și pe situație și continuase:

— Dragă doctore, nu mă înțelegi. Eu vorbesc aici despre chestiuni de ordin general, despre probleme care privesc direcția de mers a societății, pe care o