singură discuția asta! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut!) Pleacă! Și-o să vezi ce-o să iasă! Futu-te’n cur! Lașule!… De-aici înainte mușc în carne vie!… în carne vie!… Să stai în banca ta! Să nu mă dădăcești pe mine! Sînt liberă și fac ce vreau! Fac ce vreau! Inclusiv! Hai sictir!…” Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi rîdă și pantofii și am izbucnit într-un hohot mare. Nu rîdeam atît de ea, cît de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubleș. Își găsise nașul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă!), și îl ataca cu o violență șoptită și feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc și îmi spuse: „Ie! Rîzi, ai?… Ai venit la masa mea să rîzi! Rîzi ca un ratat! În curînd or să te dea afară de la universitate și or să te trimită învățător la curuțul calului, să ții blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnișoară ca ea!…” Credeam că glumește, dar el își ieșise cu adevărat din pepeni. Mai întîi că nu era masa lui, ne dădusem întîlnire, și acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină și cînd tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atît de hîdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. „Ce te uiți? continuase el. Cere-i scuze! Ie! Scuze, dacă nu, cară-te!” „Ascultă, mă paiață, i-am șoptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăți și de fapt nici nu ești, nici de învățător nu ești bun! Țăranii au bun-simț, nici țăran nu ești, dar satul are și el mahalaua lui, trăiască mahalaua, golănia… Întoarce-te în mahalaua de unde ai venit, găinarule…” Și m-am ridicat și am plecat. Îmi părea rău, aș fi vrut să mai stau, nu trebuia să rîd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpînesc și să iau parte la el pînă la capăt… Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, cînd ne întîlnisem pe culoare ridicase brațele în sus de entuziasm și exclamase cu regret sincer: „Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, și ea, auzi (și aici Cubleș se luă cu mîinile de cap și scoase un fel de muget de furie), cică să divorțez de nevastă-mea și să mă însor cu ea!…” Și o înjură de dumnezei și se drăcui și pe sine de tîmpit ce era… Bineînțeles că îl iertai.

Coloanele se puseră în mișcare. Ne mișcarăm și noi, dar după o sută de pași ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate: erau textiliști, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane și unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane și cisterne, cei de la utilajul petrolier… „Pînă la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia?” „N-am făcut nimic, zise, rîzînd de el însuși furios, să vedem după masă.”

În sfîrșit, drumul se eliberă și urmarăm în pas mai viu pe cei din față, de unde se auzeau strigîndu-se lozinci… „Petrini, zise Cubleș la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră?” Dădui din umeri. Îi văzusem și eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungurește, desigur, numele universității lor și lozinci, Eljen à Roman Muncas Part… Eljen nu știu ce. Așa era, fuseseră plasați înaintea noastră… „Ce importanță are, zic, nu e cazul să-ți manifești șovinismul pentru atîta lucru!” „Eu șovin?” protestă el. „Întreaga ta înfățișare e a unui șovin. Dar nu numai înfățișarea, mai am un argument, continuai eu văzînd că se enerva. Cînd te duci la un chioșc să-ți cumperi țigări și vînzătoarea e unguroaică, vorbești cu ea ungurește.” „O singură dată s-a întîmplat, fiindcă unguroaica era drăguță.” „Da’ de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anumit tip de intelectual ardelean care știe ungurește. De ce? Ei, de ce! Așa! Nu strică! Cine știe?” Mă așteptam să se holbeze la mine și să-mi spună ceva plastic, țărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pîndă. „Petrini, îmi spuse, ține tu, te rog, pancarta asta, mă întorc imediat.”

Și dispăru, o luă înainte. Se întoarse curînd și îmi spuse foarte agitat: „Da, așa este, ăștia strigă lozinci contra noastră”. „Cum contra…” dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubleș răcni: „Trăiască Ardealul întors la patria mumă”. Apoi iar răcni de cîteva ori repetînd… În clipele acelea Cubleș nu mi se păru că are înfățișarea lui obișnuită, a unui juisor[1] cinic și egoist, incapabil de a gîndi și la altă cauză decît a propriei sale persoane. Și mă pomenii gîndind: „Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă?” Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populație de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac și dacii, strămoșii noștri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci și romani ne trăgeam, și faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu știu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitația lui Cubleș mi se transmisese? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minoritățile noastre, în loc să trăiască pașnic în țara care era și a lor, trecuseră la acțiuni care mi se păreau cel puțin bizare? De