e o combinație între humorul pur, dacă există așa ceva, și lipsa de humor sau humorul involuntar care dă naștere unui humor specific, cînd se rîde atît de persoana care vorbește cît și de ceea ce spune această persoană. Regățeanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să rîzi adică și de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri cînd își dă seama că ea însăși e subiect de comedie, dar nu știe cum se petrece fenomenul, se irită și devine caustică, această causticitate sporind însă, și nu diminuînd hohotele celorlalți. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting și altele, spre deosebire de un bucureștean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, deșucheat și plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme și picioare în…, care adesea i se și dau, palme și picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucureșteanul arată o figură blazată și te trimite cu un dispreț suveran la origine, fără să-ți poarte pică. Nu sînt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care ținea un capăt al pancartei și care mă chemase lîngă el. Apărînd în trăsături îngroșate, fusese totuși primul pe care îl cunoscusem mai bine și mai înde aproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Puloș, fără inocența acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă și-ar fi scos pantalonii și și-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un țăran. Chiar și era, ajunsese asistent la universitate nu știu prin ce mister, fiindcă un student bun știa mai multă carte decît el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studenții îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui țărănesc, ci și pentru că auziseră că era băiat de viață, la un pahar de pildă, pe lîngă alte năzdrăvănii, cînta cu cuțitul în dinți, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luînd parte la vreo discuție despre literatură, care totuși era obiectul pe care îl preda studenților. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-și dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situație neașteptată și foarte tulbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, își pierduse încetul cu încetul sensul obișnuit și căpătase un altul… Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înțeles sau această nouă atitudine a noastră față de tragic. Revoluția e și o purificare morală și cel lovit de ea… dar mai bine să arăt asta treptat…

Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubleș (căci așa îl chema) și să simți aproape fără să vrei că în general gravele probleme… hm! nu sînt atît de grave și că existența putea fi abordată și sub alt unghi. Care? Ce fel de unghi? Ți-l sugera întîi înfățișarea sa. Părul abundent, negru, îi creștea aproape de lîngă sprîncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pomeți roșii, cu o mustață groasă care masca o gură hilară, gata să se întindă în rînjet (căci de rîs cu gura mare nu rîdea aproape niciodată)… Vorbirea îi era mieroasă, exclamația și accentul puternic dialectal, și în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era cînd persiflator, cînd trădînd un cinism care reducea totul la universul său și te făcea, în conversația cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunți, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distracție, căci nu știai sigur dacă, cine știe din ce pricină și cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni mușcător și nu-ți va insinua o măgărie sau chiar ți-o va formula direct, cu o brutalitate deșănțată de golan sătesc. Acceptai însă să plătești, distracția era mare. Ceea ce avem în noi murdar și abject, te pomeneai că se trezește și își cere drepturile și îți spuneai că decît să riști ca acest gust pentru ceea ce e urît și josnic să se manifeste în tine însuți fără să vrei și cînd te așteptai mai puțin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plătești prețul, contempli scîrbit, după ce ai rîs, josnicia umană și te simți eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie.

„No, Petrini, continuă el, pune mîna și ține pancarta, de 23 August ai lipsit… Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul… Filozoful trebuie să-și verifice sistemul cu practica, praxismul”, adăugă el rînjind și încercă să-mi vîre în mîini bățul. „Nu, zic, ți s-a încredințat, du-ți sarcina la bun sfîrșit. Dacă ai să cazi în nas de atîta efort, preiau eu…” „Mergem pe urmă la o bere?” îmi șopti. „Mergem! Dar să nu mai inviți, ca data trecută, cine știe ce tipesă… Îți dau cu halba în cap și te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat.” Era căsătorit și avea și copii, și era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, firește, să aibă tot felul de aventuri deșucheate… Data trecută crezusem că o să rup cu el. Îl găsisem la masă cu o fată a cărei înfățișare (era drăguță!) îți spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după cîte mi-am dat seama, îi făcea reproșuri ea lui și el le înghițea tăcut, învins, încercînd zadarnic să plaseze din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Individa trona… „Nu ți-e rușine așa un pic?! îi spunea. Nu ți-e rușine așa un pic?… Da’ nu ți-e rușine? Nu ți-e rușine? Ce? Eu sînt minoră? O să vedeți voi!… Că eu o să mă întorc cu toate acele… Mi se fîlfîie… Cum îți permiți? Da’ ce-am ajuns eu?… Sînt liberă și fac ce vreau! Și maică-mea va deschide