primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarășa Ana etc, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin și a altora, ci pentru că nu înțelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de față nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau? Și acele pancarte? Dacă toți acești lideri ar fi fost în opoziție, sensul ar fi fost clar: îi aclamau să audă masele și să-i ajute să ia puterea, cum se întîmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea! Ce mai era de obținut? Și apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toți erau în stradă, încolonați? Să se audă tot ei, pe ei înșiși?! Da, se putea, așa cum se întîmplă să cîntăm în singurătate, exprimînd o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferință, de aspirație spre ceva, de dor… Desigur! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpîneau. Întîi că nu strigau toți, dar aceștia erau mai puțini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor: lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pîlnii metalice de rezonanță, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tîmpă de veselie, al cărei mobil numai ei îl știau, rîdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau… Am început însă treptat să văd și alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimînd o credință adevărată, o convingere, o mîndrie, proaspătă, spontană… Da, parcă spuneau, am venit la putere, noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decît suferință și mizerie… jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilințele și cu cei care ni le aduceau distilînd din ele numai pentru ei și-ai lor mierea și luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de șoc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rîndurile lor, începe, dacă te uiți mai mult la ele, să miște ceva adînc în tine, să-ți nască o emoție fără nume, o solidaritate neștiută pînă atunci de tine cu ceilalți, o adeziune fundamentală la mișcarea, trezirea la conștiința de sine a tuturor oamenilor. Și începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu și mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pămîntul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi și oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mîini puternice și eterna speranță în inimi; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrînd să spună, nu se știe cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate acestea și ca dovadă (nu se știe cui voiau ei să aducă dovezi) rînjeau ambiguu, căci nici să rîdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tăcuți, gravi, atenți, oamenii de ordine: ei nu strigau și nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestanții să fie disciplinați, să țină bine pancartele, manifestația să-și atingă scopul, coloanele să ajungă în fața tribunelor, să fluture mîinile, batistele, unii să-și arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji și care fluturau și ei din mînuțele lor. „Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilința, restul, am gîndit, adică realizarea unei lumi fără această umilință rușinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pămînt, urmează să se înfăptuiască: depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferință și umilire.” Și m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în conștiința mea și care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adîncurile ființei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercînd să alung moartea care mă așteaptă…

Îmi spuneam atunci că știu ce este o manifestație de mase, nu simțeam nevoia să mă încolonez și eu. Totuși, am hotărît, odată tot trebuie să fiu și eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa și nici nu credeam în amenințări), ci pentru că una e să privești mișcarea stînd pe loc și alta poate fi să faci parte chiar din mișcare.

Cu gîndul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ni le putem face despre ceva, urmînd poziția în care ne aflăm, o luai spre locul de întîlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învățămînt. Nu vedeam mișcarea din jur, coloane de manifestanți care și începuseră să se deplaseze, cînd mă pomenii strigat: „Dom’ profesor, dom’ profesor, unde mergeți?” Nu eram profesor, ci doar asistent, dar așa ni se spunea la toți în facultate de către personalul administrativ. Mai tîrziu și chelnerii în restaurante, cînd aveau clienți al căror grad în învățămînt nu-l cunoșteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot așa. Pînă și Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în același fel: Victor e profesor universitar!

Era caloriferistul facultății, secretarul celulei de partid, care mă strigase: „Poftiți, dom’ profesor”, zise el arătîndu-mi rîndurile, care deocamdată erau în așteptare, și unde recunoscui într-adevăr, așa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toți universitarii noștri, amestecați cu personalul administrativ. Nu era așa că dacă nu veneam aș fi fost singurul care ar fi lipsit. „Petrini, ridică mîna un coleg care ținea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta?”

Regățenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat,