ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviți privirea, să nu mă întrebi ei, ce e? ca și cînd n-ai ști ce e, ca și cînd mi-ai fi străin, departe de mine, scrutîndu-mă cu ochi nemiloși… Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubești, dacă nu-mi dăruiești tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ți mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu…”

Era întîia oară cînd îmi făcea o astfel de declarație. Spuneam da, da, da, printre șoaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleșeau. Și, ce era mai bizar, îmi alungau dorința în care se vărsa toată iubirea mea și începeam să gîndesc că ar trebui să tacă, să-și dea seama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să țipăm și firul vieții să se desfacă vertiginos de pe ghem ca în acel coșmar al unui copil care în cîteva clipe a devenit moșneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mîngîierile ei nu se opreau. Că eu știu? Că eu am înțeles? Că de-atunci, o, de-atunci cînd ne aflam în bibliotecă și eu o priveam cu dușmănie și-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni pînă atunci și că… Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios și că atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gîndii uluit, ce-i trecea prin cap în acele clipe, și nu-i mai ascultai șoaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea și o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, și fu un viol nesfîrșit înșurubat și crîncen care o domoli în cele din urmă, șoaptele aprinse încetară, închise ochii și doar un murmur fără cuvinte, ca un cîntec de fetiță abandonată în pădure, înspăimîntată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adîncul ființei…

Apoi înțelesei, adică mi se confirmă ceea ce ea nu intuise că i se poate întîmpla: pentru întîia oară de cînd o cunoșteam avea parcă forțele sufletești istovite. Îmi spuse că îi era somn, o luai în brațe, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi și adormi în brațele mele. Îi ridicai apoi capul, i-l pusei pe pernă și revenii în hol. Nu uitasem de dorința mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de cîteva ori… În privirea ei, cer livid din care se naște uraganul, la douceur qui fascine, et le plaisir qui tue[1].

Un éclair… puis la nuit! – Fugitive beauté Dont le regard m’a fait soudainement renaître, Ne te verrai-je plus que dans l’éternité?

Ailleurs, bien loin d’ici! trop tard! jamais peut-être! Car j’ignore où tu fuis tu ne sais où je vais, Ô toi que j’eusse aimée, ô toi qui le savais![2]

Dar nu, n-aveam s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine știe unde, nu departe, nu prea tîrziu, nu niciodată! Căci dacă chiar împreună nu știam unde mergem, nu regretul sfîșietor (dacă ai fi trecut pentru totdeauna pe lîngă mine și nu te-aș fi putut iubi, o tu, care știai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare și liniștită.

[1] dulceața care fascinează și plăcerea care ucide (fr.) (n. r.)

[2] Citat din poemul À une passante (Unei trecătoare) din volumul Les fleurs du mal (Florile răului) de Charles Baudelaire (n. r.)

Capitolul III

A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestație. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeași amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudență. „Nu văd ce imprudență ar fi”, i-am răspuns. „Cum, s-a mirat ea, nu știi?” „Nu!” „Te notează.” „Și ce dacă mă notează? Dar mai întîi cine mă notează?” „Cum cine? N-aveți acolo o organizație de partid? Sau nici asta nu știi?” „Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultății (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva.” „Ai să vezi că o să îndrăznească!” „Bun, și ce e cu asta?” Matilda se gîndi, apoi îmi spuse: „Nu e bine!”. Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea face? „Profesori în vîrstă, unii dintre ei somități în medicină, în filologie, în matematici să fie notați că nu se vor duce?!” mă mirai eu. „Se vor duce, zise Matilda, și dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent și nu e bine”, repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o amenințare cu atît mai neliniștitoare, cu cît nu preciza nimic: în primul rînd nu era bine așa în general, și cine nu va ține seama de acest general va avea necazuri așa în particular. „Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, aș putea avea?” „Asta ai să vezi tu singur mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, în timp ce toți ceilalți vor fi la adăpost de ele și nimeni nu-ți va lua apărarea”, răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de amenințări care să știrbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu puțini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stînga, ca și Parhon, la București, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat.

Totuși, din curiozitate, hotărîi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanți de pe trotuar și starea mea de spirit fusese contradictorie. Întîi, în