la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunîndu-i că avem viața înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum și că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine și ea se va întoarce atunci la el: mi-o spusese el însuși cînd într-o zi avusesem împreună o discuție. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam; el se mutase de la Matilda la cîteva luni după ce ea intentase divorțul. Cînd auzisem că el declarase în fața instanței că n-are soție de lăsat, îl abordasem și, foarte liniștit, zîmbitor, el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa: cînd se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sînt un cinic care, cel puțin la această vîrstă, nu știam ce înseamnă să iubești o femeie), atunci își va da acordul și divorțul se va pronunța imediat… „E ridicol, îi spuneam Matildei, îndîrjită și tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstrație că te iubesc, ca el să-și dea acordul.” „E dreptul lui”, îmi spuse ea pe neașteptate și zadarnic încercai timp de cîteva săptămîni să aflu, adică să-mi explice ce voia să spună cu asta. Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne așezam și o lua înainte fără să-mi spună unde se duce; mă lămuream curînd: spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară cînd o găsisem plimbîndu-se pierdută prin fața porții mele, și scena de atunci se repeta cu o violență sporită… Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi: Petrică își găsise și el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbîndu-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încîntat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă și nu se sfia să-și arate printr-o gravitate supusă și orgolioasă dragostea ei pentru el, și în sfîrșit îl auzii că îmi spune: „Chestia aia se va aranja rapid”. Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însuși. Matilda nu se bucură cînd îi povestii, firește, nici nu se înfurie, avu doar un surîs înghețat și sarcastic: „Știam, zise ea, că asta aștepta”. Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca și cînd n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce își bătuse joc de noi atîta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gîndisem (și gîndeam și acum), după ce eu mă voi muta la ea și vom începe să trăim zilnic, împreună, această încordare neștiută poate nici de ea însăși va ceda și încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă cînd mă îndrăgostisem eu de ea: cînd fusesem prima oară invitat de ea și întîrziase și apăruse la ușa apartamentului… venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată… ca și cînd ar fi venit de la un mare bairam unde se simțise minunat… se întorcea acasă plină de generozitate pentru toți și pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, copleșită ea însăși de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogăție de expresie pe chipul ei a cărui frumusețe mă orbea și-mi spusese: „Dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!” Da, eu eram domnul Petrini și ea era acum soția mea… Nu încă, eu o voiam pe trecătoarea…

Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire și mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care ținea în brațe o tavă cu prăjituri și cafele, și mă invită, spunînd că sînt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede și pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară. Pusei volumul pe măsuță și într-adevăr, gustînd din plăcintă, o și înfulecai, atît era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal și cu o sticlă de șampanie. Matilda îi spuse să-și ia și ea un pahar, dar fata refuză: „Asta dă la mine amețeală, nu-mi trebe!” „Da vinarsul nu te amețește?” zise Matilda. „Nu, doamnă!” „Atunci adu-ți un pahar de vinars!”

Destupai sticla. Ana, căci așa o chema pe fată, ne ură să fim fericiți, ridicarăm cupele și băurăm. Ana își bău vinarsul dintr-o înghițitură și se retrase, în timp ce Matilda îi spunea să lase acum totul așa cum e, să plece și ea în oraș, și mîine dimineață să se întoarcă și să spele vasele. Îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă căutai în buzunar, îi oferii și Matildei, aprinsei și mă lăsai amețit în fotoliu. „La ce te gîndeai adineauri? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poți să-mi spui și mie?” „Mă gîndeam la tine și mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire!” Și îi arătai volumul. „No, no, no! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte!” Știam la care adineaure se gîndea, dar ridicai dintr-un umăr mirat: „Cînd?”, zisei. „Cînd ai rămas așa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este!” Și rîse în cascade și nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau: Știu la ce te gîndeai, luai o hotărîre, dar n-o să-ți meargă cu hotărîri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi înșine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ți face iluzii zadarnice, o să fim fericiți sau nefericiți împreună, înțelegi, împreună, domnul meu… „Mai toarnă-mi, te rog…” Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorința ca un val înverzit și învinețit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutîndu-i genunchii cu patimă… „Ce hotărîre, care hotărîre”, murmuram, iar ea, cu mîinile în părul meu, mă mîngîia și îmi șoptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant… „Să nu-mi