trei dimineața, după ce se închide berăria. Dar trebuie să fim cu băgare de seamă, să nu aprindem luminile, căci ne-ar putea observa vecinii. Trebuie să ne mulțumim cu lanterna asta…

Se întrerupse și-și mișcă repede picioarele, urmărind cu o neobișnuită dexteritate, unul după altul, și strivindu-i, trei mari păianjeni negri care se avîntaseră, în mici salturi ce păreau aeriene, în direcții deosebite.

— E păcat, șopti Iconaru. Nu trebuia să-i omori. Nu-ți făceau nici un rău…

De mai multe ori, în fața cafenelei, Antim încercase zadarnic să-i ia violoncelul din mînă. În cele din urmă, ridicase exasperat brațele în aer și, deschizîndu-i larg ușa, o poftise să intre. Spre mirarea lui, fata intrase cu pasul sigur, cu fruntea sus, zîmbind și rotindu-și privirile în toate părțile, parcă ar fi căutat pe cineva, sau poate doar ca să se convingă că nu era intimidată. Cînd au intrat, abia trecuse de zece, și cafeneaua, care era totodată berărie, căci serile se puteau comanda crenvurști și omletă, era aproape plină. De la cîteva mese, Antim se auzi strigat, dar se prefăcu că nu aude și se îndreptă direct spre fundul sălii.

— Bravos, Maestro! îl felicită Iliescu, căruia nu i se încredințase nici un rol în stagiunea de toamnă și, ca nu cumva să creadă lumea că suferă, venea în fiecare seară la cafenea, întovărășit de un grup gălăgios de fete tinere.

Antim înălțase din umeri și făcu cu brațul stîng un gest vag, de plictiseală și resemnare.

— Sînt cam obosit, îi spuse. E o elevă de-a mea…

Fata înainta tot atît de sigură, grăbind pasul, căci zărise o masă liberă în fund, într-un colț retras.

— Bravo, Maestre! se auzi din nou strigat. Să știi că te prinde bine…

— E o elevă de-a mea, răspunse cu un zîmbet amar. Ultima mea elevă. O să auziți curînd despre ea…

Cînd se așezară, unul în fața altuia, Maria îi luă repede mîna între mîinile ei și-i șopti:

— Vă mulțumesc, Maestre. Vă mulțumesc pentru tot.

Își retrase încet mîna și, întorcînd capul, făcu semn chelnerului.

— Nu-mi mulțumi, spuse, pentru că nu știi ce urmează…

Zîmbind misterios, își scoase fularul, apoi își căută batista și-și șterse ochelarii. Chelnerul voi să-l ajute să-și dezbrace pardesiul, dar se împotrivi.

— Îl mai păstrez puțin, pînă ce mă mai încălzesc. Apoi întoarse capul spre fată: Pentru domnișoara…, începu.

— Mie, un ceai, spuse Maria. Și dacă mai aveți un sandvici, cu șuncă sau cu brînză. Sau cu orice, adăugă repede, zîmbind, fără să-și plece privirile.

— Iar pentru mine, o dată cu ceaiul, îmi aduci și un coniac. M-a cam luat cu frig…

Își potrivi ochelarii și o privi din nou, concentrat, cercetător.

— Vasăzică, ești străină. Îți repet asta pentru că întotdeauna am simțit că veștile importante, noutățile semnificative le aflu de la străini, de la oameni veniți din altă parte. În imaginația mea, vin din altă lume, chiar dacă vin doar de la Iași sau de la Ploiești. De aceea mă bucur că ne-am întîlnit. Fără să vrei, fără să știi, ai să-mi aduci o veste. Sînt foarte curios să știu: ce fel de veste? Ce noutate? Ce revelație?

Fata se îmbujoră brusc, apoi zîmbi.

— Eu, Maestre?

— Nu zîmbi. Nu crede că sînt un bătrîn maniac. Nu sînt nici chiar așa de bătrîn, deși mă simt cam șubred de la o vreme, și sigur nu sînt maniac. Dar asta a fost viața mea: exclusiv rezultatul unor întîlniri cu străini și străine. E prea lung ca să ți le povestesc pe toate într-o seară. Dar trebuie să-ți spun măcar atît: toate femeile de care am crezut că sînt îndrăgostit erau străine, erau din altă parte…

Fata plecase brusc privirile, căci i se păru că cei de la masa vecină se pregăteau ca să-i asculte.

— Poate să fie numai o întîmplare, continuă Antim. Dar ce stranie întîmplare cînd îți voi spune că nici una din acele dragoste nu s-a împlinit. Mai mult, am rupt, deși nu din vina mea, trei logodne. Și toate astea pentru o povestire. Da, Maria Daria Maria, spuse ridicînd ochii și privind-o, brusc emoționat, pur și simplu pentru o povestire. E adevărat, o povestire cam stranie, și probabil scrisă de un autor destul de obscur, pentru că i-am uitat demult numele, și nimeni nu auzise nici de el, nici de povestirea aceasta, spune-i, dacă vrei, nuvelă, deși era destul de scurtă, era mai degrabă o schiță…

Se întrerupse, privind visător, aproape absent, cum chelnerul așază ceștile de ceai și farfuria cu sandviciuri.

— Mulțumesc, Petrache, spuse cînd chelnerul, clipind din ochi cu înțeles, apropie cu mare atenție paharul cu coniac plin pînă în vîrf. Te rog, nu te jena, adăugă văzînd că fata rămăsese cu ochii ațintiți asupra farfuriei. Încearcă întîi unul cu șuncă…

Sorbea, pe rînd, o linguriță de ceai și cîteva picături de coniac.

— Cred că am citit-o în liceu, cînd aveam vreo 14, 15 ani, începu după ce-și roti privirile în jurul lui, parcă ar fi vrut să mai verifice încă o dată că nu se află nici o figură cunoscută. Nici nu bănuiam atunci că am să fiu muzicant de meserie, deși cîntam la vioară de la cinci ani, și curînd după aceea descoperisem violoncelul. Dar eram pasionat de științele naturale, îndeosebi de entomologie, în primul rînd de fluturi. Și de pasiunea aceasta nu m-am lecuit nici pînă în ziua de azi. Dar, după ce-am citit povestirea de care-ți vorbesc, viața mea a fost schimbată. A trebuit să devin muzicant. Am simțit, am știut că numai arta, în cazul meu muzica, mă va putea vindeca de obsesie. Căci, în fond, asta era: o obsesie. Mă regăsisem, de la început pînă la sfîrșit, în eroul povestirii. Parcă mi se întîmplaseră mie toate aventurile lui. Și despre ce era vorba? Pare absurd ce-ți spun: era vorba despre ce se întîmplase într-o viață anterioară…

— Într-o viață anterioară? îl întrerupse Maria, privindu-l adînc în ochi, nedumerită, cu oarecare teamă. Era deci o