Pentru o clipă, chipul acoperit de riduri fine al femeii rămase neclintit. Apoi buzele i se îngustară, iar palmele se încleştară în pumni.

– Vrei să spui că ai aranjat să mori, Andrew? Nu! Nu, nu poţi face aşa ceva. Ar însemna încălcarea Legii Trei.

– Nu-i chiar aşa. Există mai multe feluri de moarte, Li-hsing, iar Legea Trei nu diferenţiază între ele. Eu, însă, o pot face. Am avut de ales între moartea trupului şi moartea aspiraţiilor şi dorinţelor mele. Adevărata încălcare a Legii Trei s-ar fi produs dacă mi-aş fi lăsat trupul să trăiască, dar cu preţul unei morţi mai cumplite. Nu însă aşa cum am procedat eu. De acord, ca robot aş fi putut trăi veşnic. Dar îţi spun că aş prefera să mor ca om, decât să trăiesc de-a pururi robot.

– Nu, Andrew! strigă Li-hsing.

Ridicându-se de la locul ei, ocoli biroul, apropiindu-se de Andrew cu o iuţeală neaşteptată, îl prinse de braţ, ca şi cum s-ar fi pregătit să-l zgâlţâie, dar nu făcu altceva decât să-l strângă puternic, afundându-şi degetele în carnea sintetică.

– Andrew, în felul ăsta nu vei obţine ceea ce doreşti. Nu-i altceva decât o nebunie. Restaurează legăturile!

– Nu se mai poate. Răul a fost făcut. Operaţia este ireversibilă.

– Şi acum…?

– Mai am de trăit cel mult un an. Voi apuca a doua sută aniversare a construcţiei mele. Mărturisesc că am fost într-atât de vanitos încât să programez astfel lucrurile. Iar apoi… va urma o moarte naturală. Alţi roboţi sunt demontaţi… scoşi din funcţiune în mod irevocabil… decuplaţi de la sursa energetică… Eu voi muri, pur şi simplu. Primul robot care va muri - bineînţeles, dacă se va considera că sunt tot un robot.

– Nu-mi vine să cred ce-mi spui, Andrew. La ce te ajută asta? Te autodistrugi pentru nimic… pentru absolut nimic! Nu merită!

– Eu cred că merită.

– Atunci eşti un prost!

– Nu, răspunse el cu blândeţe. Dacă voi căpăta în cele din urmă condiţia umană, atunci merită. Iar dacă nu, ei bine, cel puţin pun capăt străduinţelor zadarnice şi chinurilor mele, iar asta reprezintă totuşi un câştig.

– Chinuri?

– Da, chinuri. Crezi că eu n-am simţit niciodată durere? Apoi Li-hsing făcu ceva ce-l încremeni pe Andrew. Încet, începu să plângă.

DOUĂZECI Şl PATRU

În mod ciudat, ultimul act dramatic din lunga viaţă a lui Andrew captă atenţia întregii lumi. Nimic din ceea ce făcuse el până atunci nu reuşise să-i convingă să-i acorde umanitatea.

Dar faptul că acceptase până şi moartea, numai pentru a deveni om, reprezenta un sacrificiu mult prea mare ca să fie respins.

Ştirea străbătuse lumea precum un uragan. Nimeni nu discuta despre altceva. Amendamentul care-i acorda lui Andrew calitatea pe care o dorise atât de mult trecu fără nici o opunere prin Legislatura Mondială. Nimeni n-ar fi îndrăznit să voteze împotrivă. Dezbaterile fuseseră minime. Nu erau necesare.

Da, într-adevăr, măsura era fără precedent, însă de data aceasta toţi fuseseră de acord să ignore orice precedente.

În mod deliberat, ceremonia finală a fost programată în ziua celei de-a două suta aniversări a construcţiei lui Andrew. Coordonatorul Mondial urma să semneze în mod public documentul, transformându-l în lege, iar solemnitatea avea să fie transmisă pe tot globul, fiind preluată şi de aşezările lunare, ca şi de alte colonii spaţiale.

Andrew stătea într-un scaun cu rotile. Putea încă să meargă, dar picioarele îi tremurau şi s-ar fi simţit stânjenit să-şi dovedească decrepitudinea înaintea atâtor miliarde de oameni.

Într-adevăr, îl urmăreau miliarde de spectatori, de pretutindeni.

Ceremonia a fost simplă şi destul de scurtă. Coordonatorul Mondial - mai exact, simulacrul său electronic, întrucât el se afla în New York, iar Andrew se găsea în casa din California - a început, rostind:

– Azi este o zi cu totul specială, nu numai pentru tine, Andrew Martin, ci şi pentru întreaga rasă umană. Până acum n-a mai existat o asemenea zi, dar n-a existat nici altcineva ca tine. Cu cincizeci de ani în urmă, la sediul R.O.M.A. s-a ţinut un dineu în cinstea ta, Andrew, marcându-ţi a o sută cincizecea aniversare. Se spune că, la festivitate, unul dintre vorbitori te-a declarat Robotul de Un Secol şi Jumătate. Afirmaţia era corectă - atunci. Acum, însă, ne-am dat seama că nu a fost completă. De aceea, lumea s-a îngrijit s-o corecteze şi îndreptările cu pricina vor fi făcute azi.

Bărbatul ridică privirea spre Andrew şi zâmbi. Alături, pe un pupitru micuţ, se găsea o foaie de hârtie. Coordonatorul Mondial se aplecă deasupra ei şi o iscăli cu gesturi largi.

După aceea, rosti pe tonul său cel mai sobru şi oficial:

– Aşa! Decretul este legal şi irevocabil. Acum, aniversarea unui secol şi jumătate a rămas cu cincizeci de ani în urmă. La fel se poate spune şi despre statutul de robot cu care ai apărut pe lume şi care a fost amintit în ziua aceea. Acum îţi anulăm statutul respectiv. Nu mai eşti un robot. Documentul pe care tocmai l-am semnat schimbă această situaţie. Astăzi, domnule Martin, te declarăm… Omul Bicentenar!

Iar Andrew, zâmbind la rândul său, întinse mâna spre Coordonatorul Mondial, în ciuda faptului că-i despărţea lăţimea unui întreg continent. Gestul fusese atent repetat, totul fiind stabilit la milimetru. Pentru miliardele de spectatori păru că mâinile lor se întâlniseră cu adevărat - un cald gest uman, legând pentru o clipă doi oameni.

DOUĂZECI Şl CINCI

Ceremonia, desfăşurată cu numai câteva luni în urmă, era acum doar o amintire vagă, iar sfârşitul se apropia. Andrew zăcea întins, în patul din casa cea mare de pe coasta Pacificului şi gândurile i se ştergeau treptat.

Se strădui cu disperare să le prindă.

Om! Era om, în sfârşit era o fiinţă omenească! Decenii la rând se trudise, urcând scara ce pornea de la originea lui robotică, la început fără să înţeleagă pe deplin dimensiunile aspiraţiilor sale, dar clarificându-le treptat; şi, în cele din urmă, atinsese ţelul ce devenise covârşitor de important pentru el. Obţinuse ceva aproape inimaginabil - ceva unic în istoria rasei umane.

Dorea ca acesta să-i fie ultimul gând. Voia să se dizolve… să moară… Împreună cu el.

Mai deschise o dată ochii şi o recunoscu pe Li-hsing, stând gravă lângă pat. Erau şi alţii adunaţi în jurul său, asistând la ultimele-i clipe, tot aşa cum el