un sindrom numit ipohondrie, manifestându-se printr-o suferinţă imaginară, provocată de boli inexistente în realitate. Auzise că reprezenta un fenomen relativ frecvent printre oameni. Ipohondrii îşi descopereau simptome ce nu puteau fi confirmate de nici o analiză medicală; şi cu cât se gândeau mai mult la posibilitatea de a fi bolnavi, cu atât descopereau mai multe semne de boală.

Pornind de aici, Andrew se întrebă dacă nu cumva, în lunga şi permanenta lui strădanie de a deveni om, izbutise în vreun fel să devină ipohondru. Gândul îl făcu să surâdă. Aşa se părea. Propriile lui instrumente de testare nu arătaseră nici o degradare măsurabilă a performanţelor sale.

Toţi parametrii se găseau în limitele admisibile. Şi totuşi… totuşi… se simţea atât de obosit…

Probabil că nu era altceva decât imaginaţia. Andrew îşi porunci să nu se mai gândească la senzaţiile de oboseală. Apoi, obosit sau nu, traversă încă o dată continentul, spre turnul din sticlă verzuie al Legislaturii Mondiale din New York, ca să o viziteze pe Chee Li-hsing.

Intră în uriaşul şi splendidul ei cabinet şi femeia îi arătă în mod automat scaunul din faţa biroului, aşa cum ar fi făcut cu oricare vizitator. Întotdeauna, însă, Andrew preferase ca în prezenţa ei să rămână în picioare, dintr-un obscur impuls de politeţe pe care nu încercase să şi-l explice, şi nu voi să se aşeze… mai ales acum. Cu toate acestea, după câteva clipe constată că statul în picioare i se părea oarecum dificil şi se rezemă, cât mai nebăgat în seamă, de perete.

– Votul final va fi săptămâna asta, Andrew, spuse. Li-hsing. Am încercat să-l amân, dar am epuizat toate manevrele parlamentare şi nu mai pot face nimic. Se va vota şi vom pierde… Asta e, Andrew.

– Îţi sunt recunoscător pentru iscusinţa cu care ai tergiversat procedurile, vorbi Andrew. Mi-ai oferit timpul de care aveam nevoie… şi am făcut ceea ce trebuia să fac.

Li-hsing îl privea îngrijorată.

– Ce anume trebuia să faci? Continuă pe un ton ceva mai iritat: ai fost foarte misterios în ultimele luni! Ai strecurat tot felul de aluzii obscure la nu ştiu ce proiect important, dar ai refuzat să spui cuiva despre ce e vorba…

– N-am putut. Dacă ţi-aş fi spus ceva - ţie, sau celor de la "Feingold and Charney" - aş fi fost oprit. Sunt absolut sigur de asta. M-aţi fi putut opri, pur şi simplu poruncindu-mi să n-o fac. N-am cum mă împotrivi Legii Doi. Simon DeLong ar fi procedat la fel. De aceea, am fost silit să păstrez tăcerea asupra planului meu, până îl duceam la bun sfârşit.

– Ce ai făcut, Andrew? întrebă femeia încet, aproape înspăimântată.

– Ţii minte, începu Andrew, că ajunsesem la concluzia că problema se reducea la creier: creierul organic faţă de cel pozitronic? Dar care era adevărata problemă, dinapoia acesteia? Inteligenţa mea? Nu. De acord, am o minte neobişnuită, însă asta pentru că aşa am fost conceput - de altfel, ulterior au distrus matriţa. Alţi roboţi posedă capacităţi mintale ieşite din comun - într-o direcţie sau alta, în specialitatea pentru care au fost proiectaţi - dar, în esenţă, sunt destul de mărginiţi. Aşa cum este şi un calculator, chiar dacă poate aduna nişte coloane de numere, de trilioane de ori mai repede decât omul. Deci, de fapt, oamenii nu-mi invidiază inteligenţa. Există destui care mă pot întrece cu uşurinţă.

– Andrew…

– Lasă-mă să termin ce am de spus, Li-hsing. Îţi promit că ajung la subiect.

Îşi modifică uşor poziţia, sperând că femeia nu avea să observe că nu mai avea puterea să rămână nesusţinut în poziţie verticală, mai mult de câteva minute. Suspecta, totuşi, că ea observase deja acest lucru. Îl privea într-un mod nesigur, tulburat.

– Care este diferenţa esenţială între creierul meu pozitronic şi un creier omenesc? întrebă Andrew. Faptul că al meu e nemuritor. Toate problemele noastre derivă de aici, nu-ţi dai seama? De fapt, cui îi pasă cum arată creierul, din ce este el alcătuit, ori cum a apărut? Ceea ce contează este că într-un creier uman, organic, celulele mor. Trebuie să moară. Este inevitabil. Toate celelalte organe din corp pot fi întreţinute sau înlocuite cu altele artificiale, dar creierul nu poate fi înlocuit - mai exact, înlocuirea lui înseamnă moartea personalităţii respective. Iar creierul organic trebuie să moară în cele din urmă. Pe când reţeaua mea pozitronică…

În timp ce vorbea, expresia lui Li-hsing se schimbase. Acum îl privea de-a dreptul îngrozită.

Andrew ştiuse că ea începuse să priceapă. Trebuia totuşi să-i spună totul.

– Reţeaua mea pozitronică, urmă el, durează de aproape două secole fără nici o deteriorare perceptibilă şi fără absolut nici o schimbare nedorită şi, cu siguranţă, ar mai putea dura multe secole. Poate chiar veşnic: cine poate spune? întreaga ştiinţă a roboticii are o vechime de numai trei sute de ani - o perioadă mult prea scurtă pentru a şti care poate fi durata de viaţă a unui creier pozitronic. Efectiv, creierul meu e nemuritor. Nu aceasta este bariera fundamentală care mă separă de rasa umană? Oamenii pot tolera nemurirea roboţilor, întrucât una din calităţile unei maşini este de a dura cât mai mult, şi nimeni nu se simte ameninţat psihologic de acest lucru. Pe de altă parte, nu vor putea niciodată tolera ideea unui om nemuritor, fiindcă propria lor condiţie pieritoare poate fi îndurată doar atâta timp cât ştiu că este universală. Permiteţi-i unei singure persoane să fie ocolită de moarte şi toţi ceilalţi oameni se vor simţi năpăstuiţi, de-a dreptul frustraţi. Acesta e adevăratul motiv pentru care refuză să-mi acorde statutul de om.

– Spuneai că ajungi la subiect, interveni tăios Li-hsing. Fă-o, atunci! Ce ţi-ai făcut, Andrew? Vreau să ştiu!

– Am înlăturat problema.

– Ai înlăturat-o? Cum?

– Cu decenii în urmă, când creierul meu pozitronic a fost instalat în trupul de android, el a fost conectat la nervii organici, rămânând totuşi izolat de forţele metabolice, care ar fi dus la deteriorarea lui în timp. Acum am fost operat pentru ultima dată, ca să mi se rearanjeze legăturile din interfaţa creier-corp. A fost înlăturată izolaţia şi creierul meu a devenit sensibil faţă de aceleaşi forţe de descompunere ce acţionează şi asupra substanţelor organice. Conexiunile au fost astfel stabilite încât lent, foarte lent, potenţialul să