său era om, dar mintea lui încerca să proceseze datele conform cărora nu ar fi fost. Dovezile vizuale tindeau să activeze primele două Legi, celelalte informaţii li se opuneau.

În faţa unor asemenea contradicţii haotice, probabil că mintea chirurgului urma să se scurtcircuiteze. Sau poate, aşa cum spera Andrew, ieşirea cea mai sigură din criză ar fi fost activarea Legii Doi: vizitatorul, deşi recunoscuse singur că nu era într-atât de uman încât să invoce prioritatea Legii Unu, avea suficiente caracteristici umane ca să poată cere ascultare din partea chirurgului.

Într-adevăr, după o prelungă şovăială, robotul adoptă această soluţie.

– Foarte bine, rosti el, cu un evident ton de uşurare, voi face ceea ce mi-aţi cerut.

– Perfect.

– Onorariul nu va fi mic.

– M-ar fi îngrijorat dacă ar fi fost mic, chicoti Andrew.

 

DOUĂZECI Şl TREI

 

Sala de operaţii nu avea nimic din grandoarea celei din R.O.M.A., unde Andrew suferise mai multe intervenţii în ultimii ani, dar era dotată cu absolut toate echipamentele necesare şi corespundea pe deplin. Andrew privi admirativ şi aprobator bateria de lasere, pupitrul de control şi panourile cu cadrane, păienjenişul întortocheat de ace auxiliare, ţevi şi conducte, precum şi scena principală - podiumul, masa, luminile şi instrumentele, cearşafurile albe şi scânteierile accesoriilor nichelate şi cromate, totul pregătit pentru neobişnuitul pacient.

Chirurgul era perfect calm. În mod clar, izbutise între timp să rezolve conflictele interioare stârnite de ciudăţenia solicitării lui Andrew şi ambiguitatea înfăţişării acestuia, iar acum se concentrase exclusiv asupra sarcinii care îl aştepta. Andrew era mai convins ca niciodată că făcuse unica alegere posibilă, preferând un chirurg robot pentru această operaţie.

Simţi totuşi un fior de nesiguranţă, o senzaţie aproape imperceptibilă, când sosi clipa începerii intervenţiei. Dacă se întâmpla ceva neprevăzut? Dacă ieşea cumva vătămat? Dacă operaţia dădea greş şi el sfârşea pe masă?

Nu! Nimic din toate astea nu era important. Nu exista absolut nici un motiv pentru ca operaţia să dea greş. Şi chiar dacă ar… nu! Era pur şi simplu lipsit de importanţă.

Chirurgul îl privea atent.

– Sunteţi gata? îl întrebă.

– Absolut! Să-i dăm drumul.

– Perfect, încuviinţă flegmatic robotul şi, cu o mişcare scurtă, luă bisturiul-laser în mâna lui perfect proiectată.

Andrew alesese să rămână conştient pe tot parcursul intervenţiei. Nu dorea să-şi întrerupă conştiinţa de sine nici măcar pentru o clipă. În cazul lui nu se punea problema durerii şi trebuia să se asigure că instrucţiunile îi erau urmate întru totul. Deşi, în această privinţă nu existau probleme. Fiind un robot, chirurgul nu admitea nici o abatere din capriciu de la desfăşurarea prestabilită a acţiunii.

Ceea ce l-a surprins pe Andrew după terminarea operaţiei a fost, însă, impresia neaşteptată de slăbiciune intensă şi oboseală.

În toată existenţa lui nu încercase astfel de senzaţii, precum cele care îl asaltară în primele ore ale perioadei de refacere. Nici chiar când îi transferaseră creierul în corpul de android nu simţise aşa ceva.

Se împleticea şi se clătina în loc să meargă normal. De câteva ori căzu, de parcă podeaua din faţa lui se ridica brusc pentru a-l lovi. În alte rânduri, degetele îi tremurară atât de violent, încât nu putea apuca nici un obiect. Vederea lui, care fusese întotdeauna perfectă, se înceţoşa pe neaşteptate timp de multe minute. Încerca să evoce numele cuiva, dar în minte nu-i venea decât un neant chinuitor, acoperind orice memorie.

În prima săptămână după operaţie petrecu o întreagă după-amiază străduindu-se să-şi amintească numele omului căruia îi spusese Domnul. Apoi, pe neaşteptate, numele îi reveni: Gerald Martin. Dar acum Andrew uitase cum se numea sora mai mare a Micuţei Domnişoare, fata cu părul negru, şi avu nevoie de alte ore de căutare încăpăţânată, înainte ca "Melissa Martin" să apară brusc. Două ore! N-ar fi trebuit să dureze mai mult de două milisecunde!

Cumva, era aşa cum ar fi trebuit să se aştepte şi, într-un fel mai abstract, chiar se aşteptase. Cu toate acestea, realitatea senzaţiilor înseşi depăşea cu mult tot ce anticipase.

Slăbiciunea fizică reprezenta ceva nou pentru el, ca şi slaba coordonare, reflexele nesigure, vederea imperfectă şi episoadele de întunecare a memoriei. Era umilitor să se simtă atât de imperfect… atât de uman…

"Nu", îşi spuse Andrew.

"Nu-i nimic umilitor în asta. Percepi totul în mod invers. A te simţi imperfect reprezintă o caracteristică umană. Asta ţi-ai dorit în primul rând: să fii om. Şi asta eşti acum. Imperfecţiunile… slăbiciunile… nesiguranţele - exact ele îi definesc pe oameni. Şi tot ele îi împing să-şi depăşească propriile lipsuri".

"Tu n-ai avut niciodată nici un cusur", îşi zise Andrew. "Acum ai, şi asta este. Asta e! Ai obţinut lucrul pentru care te-ai zbătut atât şi nu trebuie să încerci nici un regret."

Treptat, odată cu scurgerea zilelor, situaţia începu să se îmbunătăţească.

Încet. Foarte încet.

Primele au revenit funcţiunile memoriei. Andrew a fost fericit să descopere că avea din nou acces complet şi instantaneu la întregul său trecut.

Stătea în jilţul cel mare din faţa şemineului, în salonul uriaş al fostei reşedinţe Gerald Martin, şi revedea în minte imagini vechi: fabrica unde fusese el construit, sosirea în casa Martin-ilor, Micuţa Domnişoară şi Domnişoara, copile, plimbându-se cu el pe plajă. Domnul şi Doamna la masă, sculpturile şi piesele de mobilier făcute de el; directorii R.O.M.A. care veniseră special pentru a-l inspecta; prima vizită a Micuţului Domn; momentul când hotărâse să poarte haine; căsătoria Micuţului Domn şi naşterea lui Paul Charney. Revedea chiar şi episoadele mai puţin plăcute, cum fusese incidentul cu cei doi huligani care încercaseră să-l demonteze, atunci când plecase la bibliotecă. Şi multe, multe altele, aproape două sute de ani de amintiri.

Totul exista acolo. Mintea nu-i fusese afectată în mod permanent şi se simţi teribil de uşurat.

Podeaua încetase să se ridice pentru a-l lovi. Vederea nu-i mai juca feste. Mâinile se opriseră, în sfârşit, din tremurul iritant. Când umbla, nu se mai găsea în pericol de a se împiedica şi cădea. Redevenise el însuşi în majoritatea chestiunilor esenţiale.

Îi rămăsese, totuşi, o anumită slăbiciune, sau cel puţin aşa i se părea: o oboseală cronică şi pătrunzătoare, senzaţia că trebuia să se aşeze şi să se odihnească înainte de a continua cu următoarele activităţi.

Poate că de vină era numai imaginaţia lui. Chirurgul îi spusese că recupera destul de bine.

Andrew ştia că exista