nici o noutate. Desigur, creierul meu diferă de al lor în privinţa compoziţiei, nu însă a funcţionării. Poate că diferă cantitativ, dar nu şi calitativ. Nu-i decât un creier - unul foarte bun. Ei folosesc această antiteză pozitron-celulă drept pretext pentru a nu recunoaşte că eu sunt tot un om, dar de un alt tip…Nu, Li-hsing, ar trebui să ajungem la originea antipatiei lor faţă de roboţi… la cauza reală a acestei ostilităţi… la nevoia misterioasă de a se declara superiori cuiva care, conform oricăror definiţii raţionale, îi depăşeşte…

– După atâţia ani, vorbi cu tristeţe femeia, tot mai încerci să-i înţelegi pe oameni. Bietul de tine… nu te supăra că ţi-o spun, dar robotul din tine te mână în direcţia aceasta.

– Ştii doar că în mine a rămas prea puţin dintr-un robot.

– Totuşi, continuă să fie acolo.

– E adevărat. Iar ca să scap şi de restul acela… Chee Li-hsing îl privi alarmată:

– Ce tot spui, Andrew?

– Nu ştiu precis, dar am o idee. Problema este că eu am sentimente omeneşti întemniţate într-o minte de robot. Asta nu mă face om, ci doar un robot nefericit. Chiar şi după toate îmbunătăţirile la care mi-am supus corpul, nu sunt om. Mai există un singur pas posibil. Dacă l-aş putea face… dacă l-aş putea face…

DOUĂZECI Şl DOI

 

Dacă l-ar fi putut face…

Iar acum, în sfârşit, îl făcuse.

O rugase mai întâi pe Chee Li-hsing să întârzie cât mai mult aducerea amendamentului revizuit în faţa Legislaturii Mondiale, pentru dezbatere şi votare, întrucât plănuise o acţiune în viitorul imediat, ce ar fi putut avea un impact semnificativ asupra discuţiilor. De asemenea, refuzase să discute cu ea alte detalii. Era ceva pur tehnic, femeia nu putea înţelege, iar el nu voia deocamdată să-şi irosească timpul cu explicaţii. Specificase, însă, că avea să devină mult mai uman.

Acesta era amănuntul esenţial, lucrul pe care Li-hsing trebuia să-l cunoască. Avea să devină mult mai uman.

Deşi rămăsese nedumerită şi tulburată, ea îi promisese că se va strădui să câştige cât mai mult timp pentru acest proiect misterios.

Andrew îi mulţumise şi fixase imediat o întrevedere cu celebrul chirurg robot, asupra căruia se hotărâse. Discuţia fusese dificilă. Andrew se pomenise amânând momentul deciziei printr-o suită de întrebări mohorâte, ce reflectau tumultul său interior, în vreme ce chirurgul devenea tot mai derutat de natura neobişnuită şi, aparent, imposibilă a solicitării pe care părea c-o doreşte Andrew.

Obstacolul îl reprezenta Legea Unu a Roboticii, care împiedica un robot să pricinuiască un rău oricărui om. Aşa încât, în cele din urmă, Andrew nu mai putu tărăgăna deznodământul şi se sili să admită singurul lucru ce l-ar fi determinat pe chirurg să facă operaţia, unicul detaliu pe care acesta nu-l bănuise: că Andrew nu era, de fapt, o fiinţă omenească.

– Nu cred că v-am înţeles corect, domnule, spuse chirurgul. Afirmaţi că sunteţi un robot?

– Exact: sunt un robot.

Chipul chirurgului, calm şi impasiv, nu-şi putea modifica expresia. Totuşi, strălucirea fixă a ochilor săi fotoelectrici părea să trădeze o intensă tulburare interioară, şi Andrew bănui că reţeaua pozitronică a robotului era supusă unor puternice potenţiale conflictuale.

După o vreme, chirurgul vorbi:

– Nu doresc să vă contrazic, domnule, dar trebuie să vă spun că nu văd absolut nimic robotic în aspectul dumneavoastră exterior.

– Ai perfectă dreptate. Aspectul exterior mi-a fost modificat în mod extensiv pentru a-mi conferi o înfăţişare omenească. Asta nu înseamnă însă că sunt om. Dimpotrivă, în ultimii ani m-am supus unor considerabile cheltuieli pentru a-mi clarifica statutul în societate şi se pare, totuşi, că rămân un robot.

– Nu mi-aş fi dat niciodată seama, domnule.

– Nu, nu ţi-ai fi dat seama.

Andrew nu-l alesese pe chirurgul respectiv pentru personalitatea sa, inteligenţa rapidă sau capacitatea de adaptare la situaţii sociale dificile. Toate astea nu prezentau importanţă. Conta doar iscusinţa lui de chirurg, iar în această privinţă nu-l întrecea nimeni. În plus, era robot. Un chirurg robot reprezenta singura opţiune posibilă pentru ceea ce intenţiona Andrew, fiindcă nu putea avea încredere într-un om, nici ca îndemânare şi nici ca intenţie. Robotul însă o putea face.

Mai mult chiar, robotul avea s-o facă. În privinţa aceasta, Andrew urma să-şi ia toate măsurile.

– După cum v-am spus, domnule…

– Nu-mi mai spune "domnule"!

Robotul se opri, evident surprins, apoi continuă:

– După cum v-am spus, Andrew Martin, efectuarea acestei operaţii asupra unei fiinţe omeneşti ar însemna o violare făţişă a Legii Unu, şi n-aş putea s-o îndeplinesc. Chiar dacă sunteţi, aşa cum afirmaţi, un robot, tot ar mai exista o problemă. Efectuarea operaţiei ar constitui vătămarea unei proprietăţi şi n-aş putea s-o fac decât în urma ordinului direct al proprietarului dumneavoastră.

– Eu sunt acel proprietar, replică Andrew. Sunt un robot liber şi deţin actele doveditoare.

– Un… robot… liber?

– Ascultă-mă cu atenţie, începu Andrew. (Neliniştea interioară îi sporise şi mai mult, iar mintea pozitronică era supusă unor potenţiale cu adevărat îngrijorătoare.) Să terminăm cu pălăvrăgeala asta! Nu pretind că sunt om şi, oricum, vei descoperi şi singur în timpul operaţiei, aşa încât putem abandona complet problema Legii Unu. Însă Legea Doi rămâne în vigoare. Eu sunt un robot liber şi tu vei face aşa cum îţi poruncesc. Nu te vei împotrivi dorinţelor mele. Ai înţeles?

Apoi adăugă, cu toată fermitatea pe care învăţase s-o folosească în ultimele decenii, chiar şi cu oamenii:

– Îţi ordon să execuţi operaţia asupra mea!

Ochii roşietici ai robotului străluciră mai puternic ca oricând, datorită confuziei şi conflictelor interne. Pentru câteva lungi momente, nu reuşi să vorbească.

Andrew ştia prin ce trecea chirurgul. Înaintea acestuia se găsea un om care insista că nu este om, sau un robot care pretindea că are asupra lui tot atâta autoritate cât şi un om, şi, în ambele variante, reţeaua pozitronică a chirurgului bâzâia, supraîncărcată.

Dacă era cu adevărat om, atunci Legea Unu avea prioritate faţă de Legea Doi şi chirurgul nu putea executa operaţia. Dar dacă era robot, Legea Doi mai controla situaţia? Ce anume din Legea Doi îi dădea unui robot - fie el şi un robot liber - dreptul de a-i porunci altuia? Acesta, însă, era un robot care nega faptul că ar fi fost om, deşi semăna leit cu unul. Situaţia era aproape complet de neînţeles. Ambiguitatea ei supraîncărca reţeaua pozitronică a chirurgului.

Datele vizuale afirmau că vizitatorul