– Continuă, o îndemnă Andrew. Ai ajuns la punctul când îmi vei spune că totuşi trebuie să mă abandonezi, nu-i aşa?

– N-am spus asta. E bine, însă, să fiu realistă. Cred că am făcut tot ce am putut.

– Deci nu vei introduce amendamentul revizuit.

– N-am spus nici asta. Voi mai încerca o dată, în următoarea sesiune. Dar, să fiu sinceră, Andrew, nu putem avea succes. Uită-te la procente. (Atinse un buton şi unul din pereţii încăperii se transformă într-un ecran.) în stânga graficului, cu verde, sunt membrii Legislaturii total opuşi oricăror extinderi ale definiţiilor. Asta înseamnă aproximativ patruzeci la sută: de neclintit, decişi să ţi se împotrivească în mod permanent. Segmentul roşu îi reprezintă pe suporterii tăi: douăzeci şi opt la sută. Restul sunt indecişi.

– De ce i-ai marcat cu două culori diferite?

– Galbenii tind spre tine. Asta înseamnă doisprezece virgulă cinci la sută. Albaştrii îi favorizează pe ceilalţi: nouăsprezece procente şi jumătate.

– Înţeleg.

– Pentru a avea majoritatea, trebuie să-i păstrăm pe toţi nehotărâţii din partea galbenă şi să convingem mai mult de jumătate din albaştri să-şi schimbe preferinţele. Bineînţeles, menţinând sprijinul grupului roşu, de bază. Chiar dacă am reuşi să atragem câţiva dintre oponenţii tăi hotărâţi, nu cred că am obţine totalul necesar.

– Atunci ce rost mai are să prezinţi amendamentul?

– Pentru că-ţi datorez măcar atât. După cum vezi, nu vom reuşi şi mă tem că aceasta va fi ultima mea încercare. Nu pentru că m-aş retrage din luptă - câtuşi de puţin! - dar fiindcă nu voi mai fi în poziţia din care aş putea s-o fac. La următoarele alegeri mi se va pune în cârcă tot ceea ce am făcut pentru tine şi asta mă va trage la fund. N-am nici o îndoială. O să-mi pierd locul.

– Ştiu, spuse Andrew, şi asta mă întristează. Pentru tine, nu pentru mine. Ţi-ai dat seama demult că aşa se va întâmpla, nu? Totuşi, ai rămas de partea mea. De ce? De ce - deşi mi-ai spus din capul locului că te vei retrage dacă-ţi periclitez cariera. De ce n-ai făcut-o?

– Oricine se poate răzgândi. Abandonarea ta, Andrew, mi s-a părut un preţ prea mare pentru a câştiga alegerile. La urma urmei, fac parte din Legislatură de peste un sfert de veac. Cred că ajunge.

– Dar dacă tu te-ai putut răzgândi, de ce n-au făcut-o şi ceilalţi?

– I-am convins pe toţi cei care ascultă de raţiune. Restul - din păcate, majoritatea - nu pot fi urniţi. Sunt resentimente emoţionale adânc înrădăcinate.

– Ale lor sau ale celor care i-au ales?

– Câte puţin din fiecare. Chiar şi acei membri ai Legislaturii care sunt destul de raţionali tind, uneori, să presupună că electoratul nu este aşa. Mă tem însă că, în problema roboţilor, mulţi dintre ei au antipatii profunde.

– Un legiuitor se bazează pe sentimente de felul antipatiei atunci când votează?

– Andrew?

– Ai dreptate. A fost o naivitate din partea mea.

– Nu cred că "naivitate" e cuvântul potrivit. Ştii, însă, că ei nu vor admite niciodată că-şi votează sentimentele. Vor oferi nişte explicaţii îndelung justificate în sprijinul deciziei lor - ceva economic, ori o analogie din istoria romană sau cine ştie ce străvechi argument religios - dar nu adevărul. Dar asta contează mai puţin. Important este modul cum votează, nu motivul pentru care o fac.

– Aşadar, totul se rezumă la problema structurii creierului, nu?

– Exact.

– Tot nu înţeleg, începu precaut Andrew, de ce reprezintă un punct crucial pentru ei. Esenţială nu este compoziţia creierului, ci funcţionarea lui. Felul de a gândi, timpul de reacţie, capacitatea de a raţiona şi generaliza în urma experienţei. De ce trebuie totul rezumat la antiteza celulă-pozitron? Nu putem impune o definiţie funcţională?

– Funcţională?

– Creierul meu face tot ceea ce poate face un creier uman, legal recunoscut - ba chiar mai bine, în multe feluri, mai rapid, mai direct şi mai logic. Poate că asta-i deranjează. Oricum, dacă aceasta e problema, este prea târziu să-mi ascund inteligenţa. Este necesar să se continue cu ideea că un creier trebuie să fie alcătuit dintr-o substanţă celulară aprobată oficial, ca să fie omenesc? Nu putem pur şi simplu declara că un creier uman este ceva - orice, organic sau nu - capabil de un anumit nivel complex de gândire?

– N-o să meargă, clătină din cap Li-hsing.

– Pentru că, dacă definim umanitatea exclusiv prin funcţionarea creierului, prea mulţi oameni vor fi sub nivelul de abilitate intelectuală stipulat? întrebă cu amărăciune Andrew. Aşa-i?

– Andrew, Andrew! Ascultă-mă: există indivizi hotărâţi să păstreze cu orice preţ o barieră între ei şi roboţi. De dragul propriei autoconsideraţii, dacă nu din alt motiv, ei vor să creadă că aparţin singurei, adevăratei şi legiuitei rase umane, roboţii fiind nişte creaturi inferioare. De o sută de ani te lupţi cu ei, învingându-i şi obţinând un statut absolut inimaginabil în primii ani ai roboticii. Acum, însă, te-au împins într-o fundătură unde nu poţi câştiga. Tu ţi-ai luat un trup care, în scop şi intenţie, este atât de apropiat celui omenesc, încât diferenţele sunt neglijabile. Mănânci, răsufli, transpiri… Frecventezi restaurante de lux şi comanzi mâncăruri alese şi vinurile cele mai bune. Am observat… deşi nu-mi pot imagina ce valoare pot avea toate astea pentru tine, decât doar de a păstra aparenţele.

– Pentru mine e o valoare suficientă.

– Perfect! Probabil că destui oameni nu pot aprecia nici ei vinurile scumpe pe care le beau, dar continuă s-o facă - din acelaşi motiv ca şi tine. Organele tale sunt în totalitate artificiale, dar acelaşi lucru se poate spune şi despre multe din organele noastre. Este chiar destul de posibil să existe oameni cu trupuri practic identice cu al tău, înlocuitoare artificiale ale celor cu care s-au născut. Totuşi, ele nu reprezintă substituenţi compleţi. Nimeni nu are o proteză în loc de creier. Aşa ceva nu se poate! Aşadar, tu diferi de toţi într-o privinţă fundamentală. Creierul tău este fabricat de om, pe când cel al oamenilor nu. Creierul tău a fost construit, dar al lor s-a dezvoltat în mod natural. Ei s-au născut, iar tu ai fost asamblat. Pentru orice făptură umană care intenţionează să menţină bariera dintre ea şi roboţi, diferenţele acestea sunt similare unui zid din oţel înalt de cinci kilometri şi tot atât de gros.

– Nu mi-ai spus