să primească sumele datorate, la care "Feingold and Charney" avea să adauge dobânzile aferente pe perioada respectivă, plus o despăgubire.

Firma făcu recurs. La recurs, cazul a fost discutat mai pe îndelete, apelându-se la experţi care să analizeze definiţiile statutului de om. Subiectul a fost abordat din toate unghiurile posibile: ştiinţific, teologic, semantic şi filozofic.

Decizia iniţială a fost confirmată.

"Feingold şi Charney" a apelat la instanţa superioară. Avocaţii firmei s-au luptat cu abilitate şi încăpăţânare, pierzând fiecare înfăţişare, dar întotdeauna în aşa fel încât cazul s-a extins treptat, ajungând de la simpla întrebare: Trebuie achitate facturile lui Hennessey? până la: Ce este un om? La fiecare nivel, s-au străduit ca decizia să fie cât mai cuprinzătoare posibil.

Au fost necesari ani de zile şi milioane de dolari. În cele din urmă, dosarul a atins jurisdicţia Tribunalului Mondial.

Acesta a confirmat verdictul iniţial, precum şi toate hotărârile ulterioare referitoare la validarea statutului uman al indivizilor în care fuseseră implantate proteze robotice. "Creierul", decretase Tribunalul Mondial, "constituie factorul esenţial al umanului. Folosirea unor aparate auxiliare, care să susţină existenţa creierului, nu poate invalida în nici un caz umanitatea sa fundamentală şi inalienabilă. Este inacceptabil să se susţină că prezenţa unor proteze robotice în corpul unei fiinţe omeneşti îi conferă acesteia statutul de robot."

Când s-a primit decizia finală, Simon DeLong a sărbătorit ca pe o victorie anunţarea definitivei înfrângeri legale. Desigur, Andrew a fost şi el prezent la festivitate.

– Ei bine, Andrew, ne putem considera pe deplin mulţumiţi. Am obţinut cele două lucruri pe care ni le-am propus. Mai întâi, am stabilit în mod legal că numărul părţilor artificiale dintr-un corp omenesc nu determină pierderea calităţii de fiinţă umană. În al doilea rând, am angajat opinia publică în această dezbatere, astfel încât să îmbrăţişeze o interpretare mai largă şi mai liberă a definiţiei omului - de vreme ce nu există nimeni, pe Pământ sau în altă parte, care să nu se aştepte să se bucure de o viaţă prelungită, graţie numeroaselor proteze existente.

– Crezi că acum Legislatura îmi va acorda calitatea de om? întrebă Andrew.

DeLong păru fâstâcit.

– Poate… Sau poate nu.

– Doar atâta îmi poţi spune, după ani întregi de dispute juridice?

– Aş vrea să pot fi atât de optimist pe cât ai dori tu. Totuşi, adevărata bătălie nu s-a dat încă. A mai rămas un organ - pe care Tribunalul Mondial l-a considerat drept criteriul omenescului.

– Mintea.

– Creierul, Andrew. Asta a decretat tribunalul, nu mintea. Mintea este un concept abstract, pe când creierul e un organ al trupului. Oamenii au creiere organice, pe când ale roboţilor sunt pozitronice, din platină şi iridiu - cei care au, desigur, aşa cum eşti tu…Nu mă privi aşa! Ştiu la ce te gândeşti. Am fost, însă, asigurat că nu deţinem cunoştinţele necesare pentru a duplica funcţiile unui creier celular într-o structură artificială suficient de apropiată celei organice, astfel încât să beneficieze de un verdict judecătoresc favorabil. Nici chiar tu n-ai putea realiza aşa ceva.

– Atunci, ce ar trebui să facem?

Să încercăm, bineînţeles. Chee a ajuns membră a Congresului şi este de partea noastră. Alături de ea sunt tot mai mulţi legiuitori. Fără îndoială, Coordonatorul Mondial va accepta ceea ce decide majoritatea Legislaturii.

– Deţinem majoritatea?

– Nu, deocamdată suntem departe de aşa ceva. Dar o vom putea obţine, dacă opinia publică va consimţi să extindă asupra ta interpretarea mai largă a conceptului de "om". Şansele sunt mici, trebuie să recunosc, totuşi tu eşti omul care le-a pus la dispoziţie protezele de care depind acum vieţile lor.

Andrew zâmbi.

– Ai spus omul?

– Da, exact aşa am spus. Nu pentru asta ne luptăm?

– Ba da.

– Atunci ar fi bine să începem să te considerăm deja ca atare. Apoi vom răspândi credinţa aceasta mai departe, către restul lumii, până ce o vor accepta cu toţii. Nu va fi uşor, Andrew. Nimic până acum n-a fost uşor şi nu există nici un motiv să bănuim că va fi în viitor. Te previn că şansele nu sunt de partea noastră. Dar, dacă nu intenţionezi să te dai bătut, trebuie să încercăm.

– N-am de gând să mă dau bătut, spuse Andrew.

 

DOUĂZECI Şl UNU

 

Congresmana Chee Li-hsing era cu mult mai vârstnică decât la prima lor întâlnire. Cochetăriile veşmintelor transparente dispăruseră în favoarea modei tubulare, mai sobră.

Părul ei, cândva negru şi lucios, era presărat de fire cărunte şi fusese tuns foarte scurt.

Bineînţeles, Andrew nu se schimbase deloc. Chipul lui era la fel de neted ca întotdeauna, iar părul moale şi fin rămăsese castaniu. Continua, de asemenea, în limitele rezonabilului, să poarte hainele largi, în vogă cu un secol în urmă, când începuse el să se îmbrace.

Se apropia sfârşitul anului. Vânturile reci şi tăioase ale iernii suflau prin canioanele străvechi ale New Yorkului, iar fuioare străvezii de nea se învolburau prin văzduh, deasupra giganticului turn strălucitor care adăpostea Legislatura Mondială. Disputele retorice ale legiuitorilor se încheiaseră pentru anotimpul acesta.

Pentru Andrew, însă, lupta părea că nu se sfârşeşte niciodată. Dezbaterile continuaseră neabătute… uluiţi şi nemulţumiţi, legiuitorii încercaseră să abordeze absolut toate aspectele problemei… incapabili de a ajunge la o poziţie filozofică destul de clară, cetăţenii cu drept de vot apelaseră la sentimente, la temeri primordiale, la cele mai înrădăcinate nesiguranţe şi prejudecăţi…

Chee îşi retrăsese amendamentul, modificându-l substanţial, astfel încât să ia în considerare opoziţia încăpăţânată de care se lovise. Totuşi, încă nu-l prezentase Legislaturii.

– Ce crezi? o întrebă Andrew. O să-l introduci în noua sesiune legislativă?

– Tu ce ai dori să fac?

– Ştii bine ce aş dori.

Li-hsing încuviinţă din cap cu un gest obosit.

– Andrew, cândva ţi-am spus că lucrul pentru care lupţi tu nu reprezintă şi credinţa mea personală şi că aş putea să te abandonez, dacă simt că-mi compromit cariera. Ei bine, simt acest lucru. Totuşi, nu te-am abandonat.

– Continui să consideri că nu e şi cauza ta personală?

– Nu, a devenit ţelul meu. Nu am nici o îndoială că eşti om - poate modelat de tine însuţi, dar om! Iar eu cred că a-i refuza calitatea de om unuia asemenea nouă înseamnă să reînvii posibilitatea s-o refuzi şi unor segmente întregi de populaţie, aşa cum s-a făcut de prea multe ori, din păcate, în trecutul nostru. Aşa ceva nu trebuie să permitem să se mai întâmple vreodată. Şi totuşi…