Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Liesel se uită la el ca şi cum ar fi înnebunit.
– Dar cum?
Uşor, a mângâiat-o pe creştet.
– Ţine-l minte. Apoi, pune-l pe hârtie pentru el.
– … Era ca o mare bestie albă şi a venit de peste munţi, spuse ea când a stat de veghe data următoare.
După ce a completat propoziţia cu diferite ajustări şi adăugiri, Liesel a simţit că reuşise. Şi-a imaginat norul trecând din mâinile ei într-ale lui, prin pături, şi a scris-o pe o fărâmă de hârtie, aşezând piatra pe ea.
CADOURILE #10 – #13 Un soldat de jucărie. O frunză miraculoasă. O carte terminată. Un petic de mâhnire.
Soldatul era îngropat în ţărână, nu departe de casa lui Tommy Müller. Era zgâriat şi călcat, ceea ce pentru Liesel era esenţial. Chiar şi rănit, încă putea sta în picioare.
Frunza era de arţar şi a găsit-o în magazia cu mături de la şcoală, printre găleţi şi ştergătoare de praf cu pene. Uşa era uşor întredeschisă. Frunza era uscată şi dură ca pâinea prăjită şi existau dealuri şi văi pe toată suprafaţa sa. Cumva, frunza ajunsese în hol şi apoi în acea magazie. Ca o jumătate de stea cu o codiţă. Liesel a luat-o şi a răsucit-o între degete.
De data aceasta, nu a pus frunza pe noptieră. A prins-o de draperia închisă, exact înainte de a citi ultimele treizeci şi patru de pagini din Omul care fluiera.
Nu a luat cina în acea seară şi nici nu a mers la toaletă. Nu a băut. Toată ziua la şcoală îşi promisese că va termina de citit cartea astăzi şi că Max Vandenburg va asculta. El se va trezi.
Papa stătea pe podea, ca de obicei fără slujbă. Din fericire, avea să plece în curând spre Knoller, cu acordeonul. Cu bărbia pe genunchi, o asculta pe fata pe care se străduise să o înveţe alfabetul. Citind mândră, îi dezvălui lui Max Vandenburg ultimele cuvinte înfricoşătoare ale cărţii.
ULTIMELE FRAGMENTE DIN OMUL CARE FLUIERA„… Aerul vienez înceţoşa ferestrele trenului în acea dimineaţă şi, în timp ce oamenii se îndreptau neştiutori spre serviciu, un criminal îşi fluiera melodia veselă. Şi-a cumpărat biletul. A schimbat salutări politicoase cu ceilalţi pasageri şi cu conductorul. Chiar şi-a cedat locul unei doamne în vârstă şi a făcut conversaţie politicoasă cu un parior care vorbea despre cai americani. La urma urmelor, omul care fluiera adora să vorbească. Vorbea cu oamenii şi îi făcea să-l placă, să se încreadă în el. Vorbea cu ei în timp ce îi ucidea, îi tortura şi răsucea cuţitul în răni. Numai atunci când nu mai rămânea nimeni cu care să vorbească, fluiera, acesta era motivul pentru care făcea astfel după o crimă…”– Aşadar, crezi că pista aceea îl va avantaja pe numărul şapte, nu?– Sigur, rânji pariorul. Exista mereu încredere. El va veni din spate şi îi va omorî pe toţi! A strigat acoperind zgomotul trenului.– Dacă insişti, zâmbi afectat fluierătorul şi se întrebă în treacăt când vor găsi cadavrul inspectorului în acel BMW nou-nouţ.
– Doamne, Isuse Hristoase! Hans nu şi-a putut reţine uimirea din voce. O călugăriţă ţi-a dat aia? Se ridică şi se apropie de ea, sărutând-o pe frunte. Pa, Liesel, Knollerul aşteaptă.
– La revedere, papa.
– Liesel!
Liesel o ignoră.
– Vino să mănânci ceva!
De data aceasta, răspunse:
– Vin, mamă. De fapt, i-a adresat acele cuvinte lui Max, apropiindu-se şi punând cartea terminată pe noptieră, lângă toate celelalte lucruri. Aplecându-se spre el, nu se putu abţine. Haide, Max! şopti.
Nici sunetul sosirii mamei în spatele ei nu făcu să-i contenească plânsul tăcut. Nu opri un strop de apă sărată din ochiul ei să cadă pe faţa lui Max Vandenburg.
Mama a strâns-o la piept.
Braţele ei au înghiţit-o.
– Ştiu, zise ea.
Ştia.
Aer curat, un vechi coşmar şi ce să faci cu cadavrul unui evreuErau pe malul râului Amper şi Liesel tocmai îi spusese lui Rudy că era tentată să ia o altă carte din casa primarului. În locul Omului care fluiera, citise Omul aplecat asupra mea de mai multe ori lângă patul lui Max. Fiecare lectură nu dura decât câteva minute. Încercase şi Ridicarea din umeri, chiar şi Manualul groparului, dar niciuna dintre ele nu părea chiar potrivită. „Vreau ceva nou”, gândi în sinea ei.
– Măcar ai citit-o pe prima?
– Sigur că da.
Rudy aruncă o piatră în apă.
– A fost bună?
– Sigur că a fost.
– Sigur că da, sigur că a fost.
Încercă să dezgroape o altă piatră din pământ, dar se tăie la deget.
– Ca să te-nveţi minte.
– Saumensch.
Când replica finală a cuiva era Saumensch sau Saukerl sau Arschloch, ştiai că l-ai înfrânt.
Condiţiile erau perfecte pentru furat. Era o după-amiază posomorâtă la începutul lunii martie şi doar câteva grade peste zero mereu mai neplăcute decât zece grade cu minus. Foarte puţini oameni erau pe străzi. Stropii de ploaie cădeau ca nişte aşchii gri de creion.
– Mergem?
– Pe biciclete, spuse Rudy. Poţi folosi una de-a noastră.
Cu această ocazie, Rudy era considerabil mai entuziasmat fiindcă el era intrusul.
– Azi e rândul meu, zise în timp ce degetele le îngheţau pe ghidoanele bicicletelor.
Liesel se gândi rapid.
– Poate că nu ar trebui, Rudy. Sunt lucruri peste tot pe-acolo. Şi e întuneric. Este clar că un idiot ca tine se va împiedica sau va da peste ceva.
– Mulţam mult.
În această stare, Rudy era greu de stăpânit.
– Mai e şi distanţa până la pervaz. Este mai mare decât crezi.
– Vrei