Liesel se ridică pe pedale.

– Deloc.

Au traversat podul şi au urcat pe serpentinele dealului, spre Grande Strasse. Fereastra era deschisă.

Ca şi ultima oară, au cercetat casa. Puteau vedea vag înăuntru, unde era aprinsă o lumină la parter, probabil în bucătărie. O umbră se mişca încolo şi-ncoace.

– O să dăm câteva ture, spuse Rudy. Bine că am adus bicicletele, nu?

– Tu doar să-ţi aminteşti să o iei pe-a ta la plecare.

– Foarte amuzant, Saumensch. E un pic mai mare decât pantofii tăi mizerabili.

Se plimbară preţ de aproximativ cincisprezece minute. Soţia primarului era jos, mult prea aproape ca ei să se simtă în siguranţă.

Cum îndrăznea să păzească bucătăria cu asemenea vigilenţă?! Pentru Rudy, bucătăria era fără îndoială obiectivul real. Ar fi intrat înăuntru, ar fi furat câtă mâncare ar fi fost fizic posibil, apoi, dacă (şi numai dacă) ar fi avut o clipă în plus, ar fi îndesat o carte în pantaloni, în drum spre ieşire. Orice carte ar fi fost bună.

Slăbiciunea lui Rudy era însă nerăbdarea.

– Se face târziu, zise el şi începu să se îndepărteze cu bicicleta. Vii?

Liesel nu veni.

Nu exista vreo decizie de luat. Târâse bicicleta aia jalnică tot drumul până sus şi nu va pleca fără o carte. Sprijini ghidonul de burlanul de scurgere, se uită după vecini şi se apropie de fereastră. Înaintă cumpătat, fără grabă. De această dată, îşi dădu jos pantofii folosindu-şi picioarele, călcând peste călcâie.

Degetele apucară lemnul şi se strecură înăuntru.

De data aceasta, chiar dacă vag, se simţea mai în largul ei. În câteva momente preţioase, a dat ocol camerei, căutând o carte care să o atragă. În trei sau patru rânduri, aproape că s-a întins după una. Chiar s-a gândit să ia mai multe, dar nu voia să strice ceea ce era un fel de sistem. Deocamdată, numai o carte era necesară. Studie rafturile şi aşteptă.

Şi mai mult întuneric s-a căţărat pe fereastră, în spatele ei. Mirosul prafului şi al hoţiei zăbovea în fundal. Apoi, a văzut-o.

Cartea era roşie, cu scris negru pe cotor. Der Traum Träger. Purtătorul de vise. Se gândi la Max Vandenburg şi la visele lui. La vină. Supravieţuire. Părăsirea familiei. Lupta cu Führerul. S-a gândit şi la propriul vis – fratele ei mort în tren şi apariţia lui pe trepte, la mică distanţă de această cameră. Hoţul de cărţi i-a privit genunchiul însângerat de ghiontul dat chiar de mâna ei.

Luă uşor cartea de pe raft, o puse bine sub braţ, se urcă pe pervaz şi sări afară, totul dintr-o mişcare.

De data aceasta, Rudy avea pantofii. Şi îi ţinea bicicleta pregătită. După ce s-a încălţat, au luat-o din loc.

– Doamne, Dumnezeule, Meminger! Nu îi spusese niciodată Meminger. Eşti absolut dusă cu pluta. Ştii asta?

Liesel fu de acord şi pedală nebuneşte.

– Ştiu.

La pod, Rudy a făcut rezumatul evenimentelor după-amiezii.

– Acei oameni ori sunt complet nebuni, zise, ori doar le place aerul curat.

O MICĂ SUGESTIE Sau poate că era o femeie pe Grande Strasse care acum îşi ţinea fereastra de la bibliotecă deschisă dintr-un alt motiv – sau poate că sunt eu cinică ori optimistă. Ori ambele.

Liesel şi-a pus Purtătorul de vise sub jachetă şi a început să-l citească imediat ce s-a întors acasă. Pe scaunul de lemn de lângă patul ei, a deschis cartea şi a şoptit:

– Este una nouă, Max. Doar pentru tine.

Începu să citească.

„Capitolul unu. Era destul de convenabil că întregul oraş dormea atunci când s-a născut purtătorul de vise…”

În fiecare zi, Liesel citea două capitole din carte. Unul dimineaţa, înainte de şcoală, şi altul îndată ce ajungea acasă. În anumite nopţi, când nu putea dormi, citea şi jumătate dintr-un al treilea capitol. Uneori, adormea sprijinită cu capul de marginea patului.

Devenise misiunea ei.

Îi dăduse Purtătorul de vise lui Max, ca şi cum numai cuvintele l-ar fi putut hrăni. Într-o marţi, i se păru că se mişcă. Putea să jure că i se deschiseră ochii. De era aşa, fusese numai pentru un moment şi mai probabil să fi fost doar imaginaţia ei sau speranţa.

La mijlocul lunii martie, fisurile au început să apară.

Rosa Hubermann – femeia bună în caz de criză – fu pe punctul de a ceda într-o după-amiază, în bucătărie. Îşi ridică vocea, apoi şi-o coborî rapid. Liesel se opri din citit şi se strecură încet în hol. Deşi stătea aproape, abia putea înţelege cuvintele mamei. Când a reuşit să le desluşească, şi-a dorit să nu o fi făcut, pentru că tot ce a auzit a fost înfiorător. Era realitatea.

CONŢINUTUL VOCII MAMEI Dacă nu se mai trezeşte? Dacă moare aici, Hansie? Spune-mi. Ce vom face cu corpul, în numele lui Dumnezeu? Nu-l putem lăsa acolo, mirosul o să ne omoare… şi nu-l putem căra afară, şi nici nu-l putem târî pe stradă. Nu putem să spunem pur şi simplu: „Nu o să ghiciţi ce am găsit în pivniţă în dimineaţa asta…” O să ne închidă pentru totdeauna.

Avea perfectă dreptate.

Cadavrul unui evreu era o problemă majoră. Hubermannii trebuiau să-l facă pe Max Vandenburg să revină la viaţă nu doar de dragul lui, ci şi pentru binele lor. Simţea presiunea chiar şi papa, care avea mereu cea mai liniştitoare atitudine posibilă.

– Uite ce-i. Vocea lui era joasă, dar grea. Dacă se întâmplă… dacă moare… va trebui să găsim o cale.

Liesel putea să jure că l-a auzit înghiţind un nod. O înghiţitură ca o lovitură în trahee.

– Căruciorul meu de zugrăvit, nişte cearşafuri pătate…

Liesel intră în bucătărie.

– Nu acum, Liesel.

Papa fu cel care vorbi, deşi nu se uită la ea. Îi privea chipul deformat în luciul unei linguri întoarse. Avea coatele îngropate în masă.

Hoţul de cărţi