care sprijineau o nenorocită de vie care ajunsese să facă doar un fel de aguridă cu bobul pe jumătate uscat… Iar ea, bunica, reușise să ajungă dactilografă la aceeași primărie unde bunicul era funcționar la starea civilă. Ce reușiseră împreună? Să țină mulți ani piept, în casa părinților ei, frizerului, subofițerului și mecanicului de locomotivă, pînă ce „lichidaseră” moștenirea și cumpăraseră mai întîi un teren și își făcuseră apoi casa lor. „Cum, bunico, dar ai făcut-o pe mama!”, gîndii în timp ce îi așteptam răspunsul, care știam dinainte că nu va fi, adică nu mai era demult în mintea ei chintesența unei vieți. Crescîndu-și fetele ei, spălîndu-le la fund, țipînd tot timpul la ele, devenise roabă, o involuție, devenise analfabetă, fiindcă anii de școală ai fetelor nu însemnaseră pentru ea decît tot rufe spălate, veșnice rufe murdare, veșnice bluze pătate de cerneală, cazanul, veșnicul cazan de fiert apă, în timp ce într-altul fierbea în bucătărie veșnicul borș cu carne care strîmba veșnic nasul domnișoarelor: „Tot borș, mamă?”. Și nici o revelație: ceva, așa, deosebit, așa, un semn că una dintre ele o să ajungă împărăteasă… „Niște natantoale”, se înseninase bunica într-un tîrziu… „Făăă, le spunea după ce se făcuseră mari, cu acel limbaj popular și crud care i se impusese fiindcă un altul se îndepărtase de ea tot mai mult, o să vedeți voi căcat de bărbat în curtea voastră cînd o să-mi crească mie floare în ureche. Și nici atunci!” Adică nici după moartea ei! Nu se adeverise, fetele se măritaseră bine. Nu mai avea de mult nimic cu ele, avea cu bunicul. Și fiindcă descoperisem că bunicul semăna cu mama, încercam să-l protejez, intuind că ranchiuna bătrînilor, prilej de vesel divertisment pentru nepoți, nu e mai puțin otrăvită pentru cel care e, dintre ei, mai bătrîn.

„Să nu faci iconomie!”, zise bunica semeață. Bunicul se uită la mine. Eu la el. Apoi amîndoi la ea. „Adică cum?” zise el cu o condescendență stupefiată. „Așa, în viață!” „În viață, ce, fă?”, reluă el ca și cînd ar fi fost scos din pepeni, dar vorbea totuși cu grijă, cum vorbim cu cei arierați mintal, să nu pățim ceva. „Așa, să nu faci iconomie!” „Adică?!” insistă el răbdător, dar la marginea răbdării. „Am înțeles, bunicule, intervenii cu gravitate (puteam să înțeleg mai repede, era normal! eram mai tînăr!). În viață adică, așa, cît trăiești, să nu faci economie!” „Economie la ce?” „La una, la alta, la bani, la orice. Nu așa, bunico?” „Și la minte!” adăugă ea. Asta chiar n-o înțelesei nici eu, ori era prea subtil, ori era o înțelepciune populară insondabilă. Nici bunicul nu vedea cum ar putea cineva să facă economie cu propria-i minte. „Să nu te menajezi, adică, zise el, să-ți pui mintea la contribuție? Asta vrei să spui, fă?” Ea negă cu degetul foarte energic: „Am spus eu bine așa cum am spus”, zise ea cu o trufie cam neroadă, pe care o au toți cei cărora le scapă din gură ceva ambiguu, care dă de furcă celor de față. „Să lăsăm deocamdată mintea la o parte, zise atunci bunicul cu un humor filozofic, și să ne rezumăm la bani. Ai zis și de bani, nu?” „N-am zis nimic de bani, Victor a spus, eu n-am spus.” Voia să rămînă cît mai mult în domeniul indefinitului, să nu cadă în cursă, dar bunicul o mirosi: „Ba ai spus, degeaba îți iei vorba îndărăt, la bani te-ai gîndit, că aș fi făcut eu prea multă «iconomie» (o ironiză el), nu te-am lăsat să-ți umpli dulapurile cu bulendre, ca taică-tu pe maică-ta. Asta e ceva nou, pînă acum ai zis că rău au făcut…”

Foarte blînd era bunicul, dar ironia lui era foarte eficace: bunica se enervă: „Poți să zici orice! N-am spus nimic de bani!” „Aha! reluă el, au fost buni!” Niciodată, pesemne, nu reușise ea să-i dea replica în acest punct, deși ideea ei cu „iconomia” ar fi putut fi mortală: să faci o viață întreagă pe chibițul și pe urmă să îmbătrînești, chiar că nu mai avea rost să faci umbră pămîntului, dar bunicul era atît de plin de sine încît această suliță svîrlită în el nimerea într-o platoșă groasă. Nu făcuse și ea „iconomie”? Degeaba insinua că regreta că nu trăise și ea ca maică-sa, o cochetă, care stîrnise invidia cartierului, păstrase dragostea și supunerea bărbatului, iar căsătoria și copiii n-o împiedicaseră multă vreme să se ducă și să danseze mai departe pe la baluri și serate, ca și cînd (și fără să-i stea rău) ar fi rămas tot domnișoară. Pînă tîrziu, dimineața întîi se dregea și se sulemenea și apoi se apuca de treabă. Ce treabă?!

Femeia care iubește Spală noaptea și cîrpește Se scoală de dimineață Și-și dă buza la roșeață Sprîncenele la albeață.

De unde! Le punea tot pe ele, pe fete, să spele și să gătească, încît mîinile lor erau veșnic înroșite, în timp ce pe ale ei și le păstra albe și catifelate. Iar „împăratul” cu pantalonii rupți în fund le făcea teoria sărăciei. „Trăiește-ți viața, Victore, și nu te lua după ăsta, rupse ea tăcerea. Copiii!? Ce sînt copiii? Numai ponoase!” „Da, bunico, zisei, asta cînd îi ai! Dar ia să nu-i ai?” „Păi parcă ea știe ce spune? zise bunicul. Ascultă-mă pe mine, asta dacă ar fi nițel mai tînără ar fi în stare să se mărite. Ar avea-o de model pe madam Letiția, soția farmacistului, bunică și ea, dar știi ce-a făcut?” „Nu știu!” „Știi, sau nu știi? A luat Gerovital, da’ a luat, nu glumă, bărbatu-său i l-a adus, și ăla nerod, și au apucat-o pandaliile, s-a amorezat de unul și a fugit dracului de-acasă, s-a dus după el, pe undeva pe la Craiova, un tehnician de la Electroputere, dar originar de-aici de la noi din cartier (venise în concediu). Un spelb cam jigărit, dar mult mai tînăr decît ea… Nu vrei, i se adresă el bunicii, să iei și tu Gerovital? Ce mi-e șaptezeci de ani? O nimica toată, te